În fiecare an de ziua mea, începând de la 12 ani, primeam acasă, nu știu de la cine, o gardenie
albă. N-am găsit niciodată vreo carte de vizită sau vreun bilețel, iar telefoanele la florărie n-au dat
niciun rezultat pentru că floarea era plătită întotdeauna cu bani gheață. După o vreme, am încetat să
mai încerc să aflu identitatea expeditorului. Mă bucuram doar de frumusețea și parfumul amețitor al
acelei flori misterioase, de un alb perfect, cuibărită în faldurile hârtiei creponate, roz.
Dar n-am încetat niciodată să mă întreb cine ar putea fi expeditorul. Mi-am petrecut unele din cele
mai fericite clipe visând cu ochii deschiși la o persoană minunată și interesantă, dar prea timidă sau
excentrică să-și facă cunoscută identitatea. În adolescență, mă distram întrebându-mă dacă
expeditorul nu e cumva vreun băiat de care eram îndrăgostită la nebunie sau poate cineva necunoscut
care mă remarcase.
Mama își aducea și ea contribuția la speculațiile mele. Mă întreba dacă nu exista vreo persoană
căreia îi făcusem un serviciu deosebit, care și-ar putea arăta recunoștința în felul acesta anonim. Îmi
aducea aminte de vremea când mergeam pe bicicletă, iar vecina noastră venea acasă cu mașina
încărcată de copii și alimente. O ajutam întotdeauna să descarce cumpărăturile și aveam grijă să nu
se ducă copiii în stradă. Sau poate că expeditorul misterios nu era altul decât bătrânul de peste drum.
Iarna, îi duceam adeseori corespondența în casă, să nu fie nevoit să se aventureze pe treptele
acoperite de gheață.
Mama a făcut tot ce i-a stat în putință ca să-mi stimuleze imaginația în legătură cu gardenia. Dorea
ca noi, copiii, să avem o minte creatoare. Dorea, de asemenea, să ne simțim îndrăgiți și iubiți nu doar
de ea, ci de toată lumea.
La 17 ani, un băiat mi-a frânt inima. În noaptea în care ne-am văzut pentru ultima oară, am adormit
plângând. Când m-am trezit a doua zi dimineața, cineva scrisese cu rujul pe oglindă: „Inima mea știe,
când jumătățile de zei se duc, intră în scenă zeii”. M-am gândit multă vreme la acest citat din
Emerson și l-am lăsat unde-l scrisese mama până când mi-a trecut durerea. Când, în cele din urmă,
am șters oglinda, mama a înțeles că totul reintrase în normal.
Au fost însă și răni pe care mama nu le-a putut vindeca. Cu o lună înainte să termin liceul, tata a
făcut un atac de cord și a murit. Sentimentele mele au trecut de la durerea neostoită la renunțare,
teamă, neîncredere și furia neputincioasă că tata lipsea de la unul din cele mai importante momente
din viața mea. Mi-am pierdut total interesul față de evenimentul absolvirii, spectacolul organizat de
clasele mari și balul de absolvire – evenimente pentru care muncisem și pe care le așteptasem cu
nerăbdare. Mă gândeam chiar să rămân acasă și să dau mai degrabă la colegiu aici decât să plec la
facultate în alt oraș cum plănuisem, pentru că mi se păruse mai sigur.
Mama, în pofida propriei ei dureri, n-a vrut să audă că lipsesc de la vreunul din aceste evenimente.
În preziua morții tatei, fusesem amândouă să cumpărăm rochia de bal și chiar găsisem una minunată –
metri întregi de muselină imprimată cu roșu, alb și albastru. Îmbrăcată cu ea, m-am simțit ca și cum
aș fi fost Scarlett O’Hara. Dar era prea mare, iar cum a doua zi a murit tata, am uitat cu totul de
rochie.
Mama n-a uitat, însă. Cu o zi înainte de bal, am găsit rochia așteptându-mă s-o îmbrac – era măsura
potrivită. Trona maiestuos pe canapeaua din sufragerie, un dar făcut cu gust și multă dragoste. Poate
că mie mi-era indiferent dacă am sau nu o rochie nouă la bal, dar mamei nu.
Se preocupa de ceea ce simțeam noi, copiii, despre noi înșine. Ne-a insuflat sentimentul că lumea
e fascinantă și ne-a făcut capabili să vedem frumusețea chiar și în contrariul ei.
Într-adevăr, mama și-a dorit ca noi, copiii, să ne considerăm asemeni gardeniei – încântători,
viguroși, perfecți, răspândind o aură magică și poate, un strop de mister.
Mama a murit când aveam 22 de ani, la zece zile după ce m-am căsătorit. Din anul acela,
gardeniile n-au mai venit.