La începutul lui iulie, întro
seară înăbuşitor de caldă, un tânăr ieşi din
odăiţa lui subînchiriată de pe străduţa S. Şi, ajuns în stradă, se îndreptă încet,
parcă nehotărât, spre podul K.
Izbutise să se strecoare fără a se întâlni cu gazda pe scară. Odăiţa lui se
afla la mansarda unei case înalte, cu patru caturi, şi aducea mai degrabă cu un
dulap decât cu o cameră. Gazda de la care închiriase odăiţa asta, cu tot cu
masă şi curăţenie, locuia întrun
apartament separat, aflat cu câteva trepte mai
jos, şi de câte ori ieşea, navea
cum să nu treacă pe lângă bucătăria ei, a cărei
uşă dinspre scară era aproape întotdeauna deschisă larg. De fiecare dată,
trecând pe lângă ea, tânărul se simţea cuprins de o laşitate nefirească, de care
se ruşina şi care îl făcea să se crispeze. Era dator vândut gazdei şi se temea să
dea ochii cu ea.
Nu că ar fi fost laş sau timid, chiar dimpotrivă, dar de la o vreme se afla
întro
stare de iritare şi de încordare vecină cu ipohondria. Atât de mult se
închisese în el şi se izolase de toată lumea, încât îi era frică de orice întâlnire,
nu numai de cea cu gazda. Sărăcia îl strivise. Însă în ultima vreme, nici măcar
asta nul
mai apăsa. Încetase cu totul săşi
vadă de preocupările sale şi nu mai
voia să studieze. De fapt, nu se temea de gazdă, oricear
fi avut de gând cu el.
Dar decât să se oprească pe scară, săi
asculte toate neroziile despre nimicurile
de zi cu zi, de care nui
păsa nici cât negru sub unghie, toate sâcâielile cu plata
chiriei, ameninţările, văicărelile şi să trebuiască să umble cu fofârlica, să se
scuze, să mintă – nu, mai bine să se furişeze ca un cotoi pe scară şi să o
zbughească nevăzut de nimeni.
De altminteri, de astă dată, ajungând în stradă, se miră chiar el de frica
lui de aşi
întâlni creditoarea.
„Când te gândeşti la ce treabă vreau să mă înham, şi mă tem de
asemenea fleacuri! îşi spuse el, zâmbind ciudat. Hm… da… totui
în mâinile
omului şi el lasă totul săi
treacă pe sub nas numai fiindcă e laş… astai
deja o
axiomă… Chiar, de ce sor
teme oamenii cel mai tare? Să facă un nou pas, să
spună ceva de la ei, de asta se tem cel mai tare. Dar văd că încep să bat câmpii.