Buruiana nu este altceva decât o floare care creşte în locul
nepotrivit.
Nu sunt cuvintele mele, ci ale bunicului.
El găseşte frumuseţea în toate, sau, mai bine zis,
consideră că lucrurile neconvenţionale şi nefireşti sunt mai
frumoase decât orice. Îi văd zilnic această trăsătură; în faptul
că preferă să locuiască la vechea fermă decât într-o vilă
modernă, împrejmuită de un gard, să fiarbă cafeaua pe sobă
într-un ibric vechi, şi nu la espressorul lucios, primit în dar
de la mama de ziua lui, cu trei ani în urmă, care zace neatins
şi adună praf pe blatul din bucătărie. Şi nu pentru că ar fi
împotriva a tot ceea ce înseamnă progres. Dimpotrivă, este
unul dintre cei mai aprigi luptători în favoarea schimbării,
numai că îi place autenticitatea şi vrea ca toate să fie într-o
formă cât mai apropiată de cea pură. Din acest motiv, admiră
îndrăzneala buruienilor de a creşte acolo unde nu au fost
plantate. Această trăsătură a lui m-a făcut să vin să trăiesc
alături de el într-o perioadă de cumpănă şi din cauza ei este
dispus să-şi rişte siguranţa pentru a mă adăposti.
A adăposti.
E cuvântul pe care l-a folosit Ghilda; toţi cei care o
protejează sau o adăpostesc pe Celestine North vor fi aspru
pedepsiţi. Nu se precizează care va fi pedeapsa, dar,
cunoscând reputaţia Ghildei, nu este greu să ne imaginăm.
Pericolul de a mă găzdui pe proprietatea să nu pare să îl
sperie pe bunicul, ba chiar îi întăreşte convingerea că e de
datoria lui să mă protejeze.
— Buruiana nu e altceva decât o plantă care vrea să
crească acolo unde oamenii vor altceva, îmi spune şi se

6

- CECELIA AHERN -

apleacă să smulgă musafirul nepoftit, cu degetele lui groase
şi puternice.
Înţelesul rămâne acelaşi, chiar dacă, uneori, se întâmplă
să reformuleze ideea. Are mâini de luptător, mâini mari,
groase, precum lopeţile, dar, contrar aspectului lor, sunt
mâini care ocrotesc. Au semănat şi au cultivat pământul lui,
dar i-au şi îngrijit şi apărat pe fiica şi pe nepoţii lui. Aceste
mâini care ar putea sugruma un om sunt aceleaşi mâini care
au crescut o femeie şi au făcut pământul să rodească. Poate
că cei mai puternici luptători sunt tocmai ocrotitorii, pentru
că au o legătură mult mai profundă cu ei înşişi, pentru că au
pentru ce să lupte, au ceva care merită salvat.
Bunicul are patruzeci de hectare de teren, nu toate
cultivate cu căpşuni precum cel pe care ne aflăm acum, dar
asta este porţiunea pe care o deschide publicului în luna
iulie. Familiile plătesc pentru a-şi culege singure fructele, iar
bunicul spune că banii obţinuţi îl ajută să se menţină pe
linia de plutire. Nu îşi permite să se abată de la tradiţie anul
ăsta, nu doar din considerente financiare, ci şi pentru că
Ghilda şi-ar da seama imediat că mă ascunde. Nu îl scapă
din ochi. Trebuie să procedeze ca în fiecare an, iar eu încerc
să nu mă gândesc cum va fi să stau în ascunzătoare şi să
aud chiotele vesele ale copiilor care culeg şi se joacă, nici cât
de primejdios va fi când toţi acei necunoscuţi vor mişuna pe
pământul nostru şi cine ştie ce vor scoate la iveală.
În copilărie, îmi plăcea nespus să vin aici, împreună cu
soră-mea, Juniper, în sezonul căpşunilor. La finalul zilei,
aveam mai multe căpşuni în burtă decât în coş, dar acum nu
mi se mai pare acelaşi loc magic. Acum, plivesc buruienile
acolo unde, altădată, îmi cream o lume imaginară.