Nu-l duruse în ziua în care îşi scosese inima din piept. Mai târziu, Andrew scrisese despre asta rânduri, ca firele țesute de un păianjen, cu un stilou cu penița as cuțită, o poveste despre un băiat care a luat un cuțit şi şi-a spintecat singur pieptul, lăsând la vedere coastele, nişte rădăcini de copac pline de muşchi, iar dedesubt, inima lui rănită şi ticăloasă. Nimeni n-ar fi vrut o astfel de inimă. Dar el tot a scos-o şi a dat-o. ca Senzația că tânjeşte după ceva şi că e gol pe dinăuntru era un sentiment familiar. O durere confortabilă. Andrew fusese dintotdeauna un băiat gol pe dinăuntru. li era mai uşor să spună o poveste, decât să explice ce simte, aşa că în ultima zi de şcoală dinaintea vacanței de vară rupsese foaia din caiet şi o strecurase în buzunarul de la spate al lui Thomas. 

Apoi, Andrew se topise în maşina tatălui său, iar Thomas fusese înghițit de autobuz, şi asta fusese tot. Rămâneau despărțiți până toamna, când se întorceau la Academia Wickwood. Nu conta dacă Thomas întrezărea sau nu adevărul din spatele poveştii, acela că el era singurul stăpân al inimii lui Andrew. Emoția mărturisirii fusese cumplită, dar şi frumoasă... şi putea nega totul. În caz de ceva. Erau câteva cuvinte care descriau foarte bine un om ca Andrew Perrault. Disperat, poate. Şi ciudat i se potrivea. Laş durea puțin, dar era adevărat. Andrew era, probabil, singurul elev care nu tânjea după vară şi după vacanță, la şcoală se simțea cel mai bine, mai puternic şi mai real. Stătea la internatul de la Wickwood de când avea 12 ani, iar zidurile sufocate de iederă, clădirile vechi din piatră, ca nişte conace, chiar şi pădurea şi grădinile de trandafiri care împrejmuiau campusul îi erau acasă. Îşi lăsa totul aici - cărțile, amintirile, lucrurile pentru şcoală. Şi pe Thomas Rye îl lăsa aici. Andrew îşi dorea toate astea ca pe apă. Când se afla departe de ele, se stingea.

Dar vara luase sfârşit, iar sentimentul că este reîntregit nu îi umpluse încă pieptul, când tatăl lui l-a dus înapoi la Wickwood cu maşina. Se gândea întruna că ăsta avea să fie ultimul lor an de liceu. Spaima amenința deja să-1 sufoce. Andrew şi-a lipit tâmpla de geamul rece, în vreme cе BMW-ul şerpuia pe drumul sinuos. Pădurea care se întindea de o parte şi de alta era atât de deasă, încât parcă înaintau printr-un tunel întunecat, de un verde sălbatic. În mod normal, dura cam o oră să ajungă din oraş la Academie, însă tatăl lui conducea ciudat de încet. De obicei, era un şofer încrezător, stăpân pe viteză, vorbea la telefon şi dicta e-mailuri în timp ce conducea, manevrånd relaxat volanul cu mâna la care zăngănea uşor ceasul din aur, care se lovea de butonii asortați. Însă astăzi era încordat, iar un muşchi de pe maxilar îi tresărea întruna. Se tot uita la Andrew în oglinda retrovizoare, iar băiatul se tot prefacea că nu observă. Şi-a bågat un earbud în ureche, cu toate că era linişte. Avea caietul deschis în poală, scrisese doar două rânduri dintr-o poveste nouă. Asta făcea Andrew - spunea poveşti. Poveşti cu cotloane întunecate, poveşti pline de amărăciune, cu magie încolăcită printre spini. Poveşti despre monştri cu colți eleganți, ascuțiți ca nişte lame. Scria basme, însă basme nemiloase. Thomas le adora. A fost odată ca niciodată un prinț care purta o coroană de scoruş, ca să-l apere de suferințe, însă o dulce fecioară ce locuia într-o salcie i-a cerut să şi-o dea jos, promițându-i in schimb un sărut. Iar după acel sărut, fecioara i-a smuls ochii. Poveştile astea sunt cele mai tari, spusese Thomas. Mă provoacă să desenez. Înseamnă ceva anume?