Când Editura Universite'!ţii din Bruxelles mi-a cerut se'! pregiltesc noua ediţie a Tratatu/lIi, trebuie se'! me'!rturisesc ce'! am ezitat mult timp înainte să accept. În definitiv, este vorba aici despre unul dintre marii clasici ai gândirii contemporane, despre una dintre acele lucrări rare care, asemenea celor ale lui Aristotel şi ale lui Cicero, ale lui Quintilian şi ale lui Vico, vor traversa secolele, fe'!re'! a avea cu adeve'!rat nevoie de vreo introducere. Ceea ce m-a decis finalmente se'! redaclez aceste câteva rânduri, dincolo de fidelitatea pentru o gândire ce identifice'! de mult timp Şcoala de la Bruxelles cu un om care mi-a fost prieten şi mare inspira tor, este tocmai grija de a repoziţiona Tratatlll în raport cu tradiţia retorice'! precum şi în raport cu filosofia în general. Pentru ce'! nice'!ieri, în Tratat, nu apare clar ceea ce dă specificitatea aborde'!rii definite prin Noua Retorice'!. Atenţi la realizarea propriei lor viziuni, autorii nu s-au preocupat, în ultime'! instanţe'!, câtuşi de puţin de a se situa ei înşişi din punct de vedere istoric, aşa cum au făcut totuşi majoritatea gânditorilor de la Aristotel încoace. Mai întâi, câteva cuvinte despre aceaste'! Şcoală de la Bruxelles. Nimeni nu poate spune aste'!zi dace'! ea va supravieţui, dar un lucru este cert: cu Duprt!el şi Perelman şi, în prezent, cu Problematologia, o filosofie distincte'!, care dă originalitatea Bruxelles-ului, a ape'!rut aici, a crescut şi s-a manifestat în mod unic şi continuu, pentru a înfrunta ceea ce se cuvine să numim esenţa gândirii. Retorica reapare întotdeauna în perioade de crize'!. Pre'!buşirea mitului, la greci, coincide cu marea perjoade'! sofistică. Imposibilitatea de a întemeia ştiinţa moderne'!, apodicticitatea ei matematice'!, de ciltre scolastică şi teologie, moştenite de la Aristotel, conduce la retorica Renaşterii. 

Astllzi, sfîrşitul marilor explicaţii monolitice, al ideologiilor şi, mai în profunzime, al raţionalite'!ţii carteziene, bazata pe un subiect liber, absolut şi instaurator al realităţii şi chiar a tot ceeea ce este real, a anunţat eşecul unei anumite concepţii despre logos. Acesta nu mai are un fundament indiscutabil, ceea ce a Ie'!sat gândirea prade'! unui scepticism modern cunoscut sub numele d . e nihilism şi unei reducţii liniştitoare, dar limitate, a raţiunii, pozitivismul. Intre "totul este permis" şi " raţionalitatea logice'! este raţionalitatea înse'!şi" , a apărut Noua Retorică şi în general întreaga operă a lui Perelman. Cum putem atribui Raţiunii un câmp propriu, care se'! nu se reduce'! nici la logice'!, prea înguste'! pentru a fi model unic,şi care nici sa nu sacrifice misticii Fiin ţei, tăcerii wittgensteiniene, abandonului filosofiei in numele sfârşitului metafizicii - acceptat de către Perelman -, in beneficiul aqiunii politice, al literaturii şi al poeziei? Retorica este acest spaţiu al raţiunii, in care renunţarea la fundament, aşa cum a fost el conceput de tradiţie, nu se va identifica neaparat cu lipsa raţiunii. O filozofie fără metafizică trebuie sa fie posibila, pentru ca nu exista alternativa in viitor. Fundamentul, "raţiunea carteziana" in definitiv, ţinea loc de criteriu a priori pentru departajarea tezelor opuse. Noua Retorica este, aşadar, "discursul metodei" unei raţionalităţi care nu mai poate evita dezbaterile şi are sarcina deci de a le trata şi de a analiza argumentele care guverneaza deciziile. Nu mai este vorba despre a privilegia univocitatea limbajului, unicitatea a priori a tezei valabile, ci de a accepta pluralismul, atât in ceea ce priveşte valorile morale, cât şi in ceea ce priveşte opiniile. Deschiderea catre multiplu şi că tre neconstrângator devine deci cuvântul capital al raţionalitaţii. Gândirea contemporana nu a fost totuşi deloc atenta la ceea ce propunea Perelman. Abandonarii cartezianismului i-a suocedat o filozofie centrată pe nostalgia fiinţei. Totuşi, daca Descartes recuzase ontologia, era exact pentru ca fiinţa, numita in multiple moduri, nu putea ţine loc nici de fundament, nici de criteriu de discursivitate raţionala. între ontologie, cu o supleţe indoielnica, dar infinita, şi raţionalitatea apodictica, matematica sau silogistica, dar limitata, Perelman a luat cea de-a treia cale: argumentarea, care raţioneaza fara a constrânge, dar care nu obligă nici la renunţarea la Raţiune în beneficiul iraţionalului sau al indicibil ului.