Documentele Pentagonului — denumire sub care sînt cunoscute cele patruzeci şi şapte de tomuri ale Istoriei procesului de luare a deciziilor privitoare la politica Statelor Unite faţă de Vietnam (comandate de ministrul Apărării, Robert S. McNamara, în iunie 1967, şi finalizate un an şi jumătate mai tîrziu), de cînd The New York Times a publicat, în iunie 1971, această mărturie ultrasecretă şi copios documentată a rolului jucat de America în Indochina de la cel de-al doilea război mondial şi pînă în mai 1968 — cuprind poveşti variate şi felurite lecţii pentru diverşi cititori. Unii dintre aceştia susţin că de-abia acum au înţeles că Vietnamul reprezenta consecinţa „logică“ a războiului rece sau a ideologiei anticomuniste, în vreme ce alţii consideră că reprezintă o ocazie unică de a afla cîte ceva despre procesul de luare a deciziilor guvernamentale; totuşi, cei mai mulţi cititori au ajuns la concluzia că problema fundamentală pusă de aceste documente este cea a înşelătoriei, în orice caz, este cît se poate de evident că acesta era principalul aspect care-i preocupa pe cei care au selectat Documentele Pentagonului în vederea publicării lor în The New York Times, şi este cel puţin probabil că aceasta a fost o problemă pentru echipa care a redactat cele patruzeci şi şapte de tomuri ale raportului original.1 Faimoasa criză de credibilitate, pe care am resimţit-o de-a lungul a şase ani, s-a transformat brusc într-un abis. Nisipul mişcător al afirmaţiilor mincinoase de tot felul, al înşelătoriei deliberate, precum şi al autosugestiei, poate să-l înghită pe orice cititor dornic să supună verificărilor acest material în care, din nefericire, trebuie să recunoască infrastructura a aproape unei decade din întreaga politică internă şi externă a Statelor Unite. Date fiind dimensiunile extravagante la care a ajuns ipocrizia în politica desfăşurată la cel mai înalt nivel al conducerii, precum şi amploarea concomitentă pe care a cunoscut-o proliferarea minciunii la toate nivelurile serviciilor guvernamentale, militare şi civile — falsele estimări privind pierderile produse în misiuni de „cercetare şi distrugere14 a duşmanului, rapoartele măsluite despre pagubele pricinuite de forţele aeriene2, relatările despre „progresele înregistrate în luptă", expediate Washingtonului de subordonaţi care ştiau că prestaţia le va fi apreciată în funcţie de ceea ce scriau în rapoartele lor3 —, există tentaţia de a uita fundalul istoriei trecute, ea însăşi departe de a fi o istorie a virtuţii imaculate un plan istoric în funcţie de care trebuie văzut şi judecat acest ultim episod.