— Mă simt aiurea că te las aşa, zise Amelia. Avea ochii umflaţi şi roşii de plâns. Aşa îi avea din când în când, încă de la înmormântarea lui Tray Dawson.

— Trebuie să faci ceea ce e de făcut, i-am zis, cu chipul luminat de un zâmbet. Puteam să desluşesc vinovăţia, ruşinea şi durerea mereu prezente, rotindu-se în mintea Ameliei într-un vârtej de întuneric.

— Sunt cu mult mai bine, am asigurat-o. Mă auzeam cum bat câmpii cu voioşie, dar nu mă simţeam capabilă să mă opresc.

— Uite, pot să mă ţin pe picioare, iar rănile mi se vindecă. Vezi cât de mult s-au ameliorat? am adăugat, trăgându-mi în jos betelia blugilor şi arătându-i un loc în care fusesem muşcată. Urmele de dinţi erau abia perceptibile, deşi pielea încă nu era prea netedă şi avea o nuanţă vizibil mai ştearsă decât cea din jur. Fără o uriaşă doză de sânge de vampir, cicatricea ar fi arătat ca o muşcătură de rechin. Amelia îşi coborî privirea, apoi şi-o întoarse în grabă, ca şi cum n-ar fi putut suporta să vadă dovezile atacului.

— Nu de alta, dar Octavia îmi tot trimite e-mailuri, spunându-mi că trebuie să vin acasă şi să accept să fiu judecată de către sfatul vrăjitoarelor, îmi zise ea, zorită. Şi trebuie să supraveghez toate reparaţiile la casa mea. Şi, din moment ce au apărut iar câţiva turişti, iar lumea se întoarce şi reconstruieşte, magazinul de magie s-a redeschis. Pot să lucrez acolo cu program redus. În plus, oricât de mult aş ţine la tine şi oricât de tare mi-ar plăcea să stau aici, de când a murit Tray...