ÎN ZIUA în care avea să fie omorât, Santiago Nasar se sculă în zori la cinci şi jumătate, pentru a aştepta vaporul cu care sosea episcopul. Visase că străbătea o pădure de ficuşi uriaşi unde se cernea o burniţă fină şi, preţ de o clipă, a fost fericit în vis, dar deşteptându-se se simţi stropit de găinaţ din cap până în picioare. „Întotdeauna visa copaci”, îmi spuse Plácida Linero, maică-sa, evocând, douăzecişişapte de ani mai târziu, amănuntele acelei zile nefericite de luni. „Cu o săptămână înainte visase că era singur într un avion de staniol care zbura fără să se izbească printre migdali”, îmi spuse. Avea o faimă temeinic câştigată de tălmăcitoare fără greş a viselor altora, dacă îi erau povestite pe inima goală, însă nu desluşise niciun semn rău în cele două vise ale fiului ei, şi nici în celelalte, tot cu copaci, pe care el i le povestise în dimineţile de dinaintea morţii. Nici Santiago Nasar nu luă visul ca pe o prevestire.

Dormise puţin şi prost, fără să-şi mai scoată hainele, şi se trezi cu durere de cap şi cu un gust de cocleală în cerul gurii, pe care le-a pus fireşte pe seama chefului de la nunta ce se prelungise până după miezul nopţii. Nenumăratele persoane întâlnite pe drum de când plecase de acasă la şase şi cinci şi până ce fusese înjunghiat ca un porc, un ceas mai târziu, şi-l aduceau aminte puţin adormit dar bine dispus, spunându-le tuturor, ca din întâmplare, că era o zi minunată. Nimeni nu era sigur dacă nu cumva se referea la starea vremii. Mulţi erau de aceeaşi părere, amintindu-şi că era o dimineaţă strălucitoare, cu o briză dinspre mare ce adia printre plantaţiile de bananieri, cum era de aşteptat într-un februarie frumos din epoca aceea.

Însă majoritatea susţinea că era un timp funest, cu un cer tulbure şi apăsător, cu un miros pătrunzător de apă stătută şi că în clipa nenorocirii cădea o ploaie măruntă ca cea văzută de Santiago Nasar în pădurea din vis. Eu încercam să-mi vin în fire după petrecerea de nuntă în poala divină a Mariei Alejandrina Cervantes, şi abia dacă m-a trezit dangătul clopotelor sunând alarma, căci eu am crezut că băteau în onoarea episcopului. Santiago Nasar îşi puse o pereche de pantaloni şi o cămaşă de in alb, ambele neapretate, la fel cu cele pe care le îmbrăcase cu o zi înainte la nuntă. Erau haine de sărbătoare. De n-ar fi fost din pricina sosirii episcopului, şi-ar fi pus costumul kaki şi cizmele de călărit cu care se ducea în fiecare luni la Divinul Chip, ferma moştenită de la tatăl lui şi pe care el o administra cu nespusă pricepere, deşi fără prea mult succes. La pădure purta la brâu un Magnum 357, ale cărui gloanţe blindate, aşa cum spunea el, puteau omorî un cal spintecându-l în două. În sezonul de potârnichi îşi lua şi uneltele de vânătoare. Mai avea în dulap o puşcă Malincher Shonauer 30.06, una Holland Magnum 300, o Homet 22 cu lunetă cu ţeavă dublă şi o carabină Winchester cu repetiţie. Întotdeauna dormea ca părintele lui, cu arma ascunsă în faţa de pernă, dar în ziua aceea, înainte de a pleca de acasă, îi scosese gloanţele şi o pusese în sertarul de la noptieră. „Niciodată n-o lăsa încărcată”, îmi spuse maică-sa. Eu o ştiam, şi mai ştiam şi că păstra armele într-un loc şi ascundea muniţia în altul, foarte depărtat, astfel ca nimeni să nu cedeze ispitei de a le încărca în casă. Era un obicei înţelept impus de către tatăl lui din dimineaţa aceea când o slujnică a scuturat perna ca să-i scoată faţa şi pistolul s-a descărcat izbindu-se de pardoseală, iar glonţul distruse dulapul din cameră, străbătu peretele salonului, ţâşni cu un zgomot ca pe câmpul de luptă prin sufrageria casei vecine şi făcu praf un sfânt de ghips în mărime naturală de pe altarul cel mare al bisericii, în celălalt capăt al pieţii. Santiago Nasar, pe atunci copil mic, n-a uitat în veci incidentul acela care i-a fost învăţătură de minte.