Vreme îndelungată obişnuiam să susţin că mi-am văzut scena propriei naşteri. Adulţii care mă ascultau rîdeau de fiecare dată cînd aduceam vorba despre venirea mea pe lume, lăsînd impresia că mă iau peste picior, ca într-un tîrziu să-mi măsoare cu privirea vag umbrită de ură chipul palid, care nu prea părea de copil. Atunci cînd se întîmpla ca de faţă să fie persoane mai puţin apropiate, bunica mă întrerupea cu severitate în glas şi mă trimitea la joacă, departe de ceilalţi, de teamă să nu fiu considerat idiot. Pradă hohotelor de rîs, cei mari interveneau mereu cu cîte-un argument ştiinţific pregătit să le întărească explicaţiile. Se exprimau totdeauna după acelaşi şablon, cu ardoarea oarecum teatrală a celui care încearcă să simplifice lucrurile pe înţelesul unui copil. Afirmau ba că la naştere pruncul n-are încă ochii deschişi, ba că n-avea cum să fi dobîndit noţiuni îndeajuns de clare pentru a i se imprima ceva în memorie, chiar dacă, din întîmplare, ar fi avut ochii deschişi. Conştienţi că erau la un pas de a se prinde în plasa pe care le-o întinsesem, îmi scuturau umerii plăpînzi în aşteptarea unui semn de aprobare, cu toate că eu rămîneam încă neîncrezător. Cu un copil trebuie să fii mereu cu ochii în patru, iar acesta cu siguranţă ne-a întins o capcană, ca să afle „adevărul". Dacă-i aşa, de ce nu întreabă de-a dreptul, cu inocenţa vîrstei, „pe unde şi de ce m-am născut?’' Tăcuţi, sfîrşeau de fiecare dată prin a mă privi cu acel rînjet care trădează o ofensă profundă, nejustificată.