Timmy Evans se trezi în umbră. Beznă atît de adîncă încît nu putea distinge nimic. Obscuritate care-l înconjura pe Timmy, învăluindu-l într-o mantie atât de densă că se întreba dacă nu cumva imaginea vagă a lumii care plutea la marginea amintirilor lui nu era decît un vis. Cu toate astea, Timmy era sigur că nu visa şi că lumina exista cu adevărat; simţea că undeva, mult în spatele opacităţii în care se găsea, era o altă lume. Dintr-o dată a fost sigur că el nu mai făcea parte din această lume. N-avea idee cît era ora, ce zi era, nici măcar în ce an se afla. Era zi sau noapte? Nu ştia. Treptat, primele tentacule ale fricii începură să-i dea tîrcoale. Timmy începu să exploreze bezna din jurul său, încercînd să apuce întunericul. Nu simţi nimic. Era ca şi cum propriile sale degete dispăruseră. Îşi împreună mîinile. În loc de aşteptata căldură a palmelor presate una peste alta, nu simţi nimic. Nu percepea absolut nimic. Caracatiţa uriaşă a spaimei îşi strînse mai tare tentaculele în jurul lui. Mintea sa refuză panica, se trase înapoi din faţa ei, încercînd să se ascundă de întuneric. Ce s-a întîmplat? Unde se află? Cum ajunsese aici? Instinctiv, începu să numere: ― Unu, doi, trei, patru. Numerele mărşăluiau prin creierul său, dilatîndu-se pe măsură ce îşi asculta vocea interioară intonînd discret cuvintele care însemnau pentru el tot ce era mai nepreţuit. Era aceeaşi voce pe care şi-o amintea din trecutul devenit deodată confuz, pe cînd era lumină şi se auzeau multe sunete. Chiar şi atunci, înainte ca el să se deştepte în beznă, singurele care aveau importanţă pentru el erau numerele. Întotdeauna fusese aşa, de cînd era micuţ şi stătea întins pe spate, zgîindu-se la un obiect suspendat deasupra pătuţului său. Numerele întipărite pe acel lucru mobil însemnau de pe atunci ceva pentru el. Deşi fusese prea mic pentru a defini obiectul mişcător, amintirea imaginii acestuia îi era foarte clară.