A fost odată o insulă în mijlocul mării, pe care nu se aflau alţi locuitori decât un bătrân pe nume Prospero, cu fiica sa Miranda, o fată nespus de frumoasă. Venise în insula accea din fragedă copilărie, încât nu-şi amintea să fi văzut alt chip omenese afară de cel al tatălui său. Trăiau amândoi într-o peşteră scobită în stâncă, locuința lor era împărţită în mai multe încăperi, dintre care uneia Prospero îi spunea odaia sa de lucru. Acolo îşi ţinea cărţile care vorbeau mai cu seamă despre magie o ştiință a cărei cercetare o îndrăgeau mult toţi învățații de atunci. Cunoaşterea acestor taine se dovedise foarte folositoare pentru el, deoarece, fiind azvârlit printr-o ciudată împrejurare pe insula aceea fermecată de către o vrăjitoare numită Sycorax, care cu puţină vreme înainte de sosirea lui îşi dăduse acolo ultima suflare, Prospero, prin puterea artei sale, slobozise multe duhuri bune pe care Sycorax le întemnitase în trunchiurile unor copaci vânjoşi, din pricină că nu voiseră să aducă la îndeplinire poruncile ei ticăloase. De atunci, aceste blânde duhuri se arătară întotdeauna supuse voinței lui Prospero. Căpetenia lor era Ariel. Micul şi vioiul spiriduş Ariel nu era răutăcios din fire, dar se desfăta cam peste măsură chinuind o pocitanie ce purta numele de Caliban, pe care avea pică, deoarece Caliban era feciorul vechii sale vrăjmaşe Sycorax. Pe acest Caliban, Prospero îl găsise în pădure; cra o făptură ciudată, slută, care aducea mai curând cu o maimuță decât cu un om. Il învățase să vorbească şi Prospero s-ar fi purtat foarte bine cu el, însă însuşirile proaste moştenite de Caliban de la mama sa Sycorax nu-i îngăduiau să deprindă nimic bun sau folositor, Din pricina accasta cra pus să robească, să care lemne şi să îndeplinească muncile cele mai grele, iar Ariel avea sarcina de a-l sili să ducă la capăt aceste îndeletniciri.