Vă prezint pe John Barleycorn.
Întreaga poveste începe întro
zi de alegeri. Întro
după amiază fierbinte,
aşa cum se întâlneşte numai în California, mă dădui jos de pe cal în Valea
Lunii. Îmi părăsisem micul meu ranch şi venisem în sat spre a vota o serie
întreagă de reforme ce erau pe cale să se aducă constituţiei statului californian.
Era atât de cald, încât golisem câteva pahare înainte chiar de ami
fi pus votul
în urnă şi numeroase altele după aceea. La întoarcere, trecui în trapul calului
colinele acoperite de vii şi câmpiile cultivate ale ranchului
şi ajunsei tocmai
bine la ora mesei.
Abia intrai şi Charmian mă luă în primire:
Ei, ai fost pentru sau împotriva dreptului de vot al femeilor?
Am votat pentru.
O exclamaţie de surpriză scăpă de pe buzele ei. Trebue să mărturisesc că,
în tinereţea mea, cu toată patima ceo
aveam pentru democraţie, eram
împotriva votului feminin. Câţiva ani mai târziu, am devenit mai îngăduitor şi lam
primit fără entuziasm, ca pe un fenomen social de neînlăturat.
Te rog, explicămi,
stărui Charmian, de ce ai votat pentru?
Atunci iam
răspuns; iam
dat amănunte din belşug; iam
pledat plin de
indignare. Cu cât vorbeam, mă aprindeam mai mult. (Nu fiindcă eram beat;
dovadă, calul de pe care abia coborâsem. Acesta purta pe drept cuvânt numele
de „Nelegiuitul” şi aş voi să văd un altul capabil săl
încalece).
Totuşi – cum aş putea să mă exprim?
— Mă simţeam „bine”, eram înfierbântat, uşor ameţit.
Când femeile vor avea dreptul să meargă la urnă, au să voteze pentru
prohibiţie, susţinui eu. Femeile sunt soţii, surori şi mame; numai ele vor reuşi
să ţintuiască în sicriul său pe John Barleycorn…
Eu te credeam prieten cu el, mă întrerupse Charmian.
Da, sunt şi am fost. Adică, să vorbim drept, nui
aşa. Nu neam
împăcat
niciodată. Nam
nici un fel de prietenie pentru el, decât atunci când îmi este
tovarăş şi când dau impresia căi
sunt foarte credincios. Ştii, cred că el este
regele mincinoşilor, şi în acelaşi timp, sinceritatea însăşi. Prin el poţi ajunge
alături de zei, şi tot pe el îl găseşti tronând în mijlocul drojdiei sociale. Este
personajul careţi
arată adevărul fără cruţare, dar te trimete şi la moarte. Iţi
provoacă năluciri scânteietoare, dar şi coşmare pline de murdărie. Găseşti în el
pe duşmanul vieţii, dar şi pe stăpânul unei înţelepciuni care o întrece. In
sfârşit, este şi un ucigaş cu mâinile roşii, un sugrumător al tinereţii.
Charmian mă privea, mirânduse
de unde am luat toate acestea.
Continuai să vorbesc. Înfierbântat cum am aţâţat că eram, gândurile
dădeau toate năvală. Se îmbulzeau ca nişte prizonieri ce aşteaptă în mijlocul
nopţii semnalul spre a evada. Fiecare idee lua contururi precise, fiecare imagine
era limpede, căci flacăra albă a alcoolului îmi limpezise creierul.
John Barleycorn, al cărui interpret eram, îşi destăinuia cele mai tainice
secrete în această criză de sinceritate nestăvilită. Amintirile trecutului, înşirate
ca soldaţii la paradă, mi se înfăţişau cu putere în conştiinţă. Numi
rămânea
decât să aleg.
Stăpân pe gândirea şi pe vocabularul meu, sprijinit de o experinţă puţin
comună, mă simţeam în stare să arăt limpede realitatea. Aşa sunt totdeauna
şireteniile şi cursele lui John Barleycorn; el biciueşte inteligenţa, ne face să
întrezărim o altă realitate şi aruncă o lumină cu răsfrângeri purpurii în
monotonia zilelor noastre.
Începui săi
schiţez lui Charmian viaţa mea, căutând să explic cum mi sa
desvoltat fiinţa. Nam
fost niciodată dintre acei alcoolici ereditari, predispuşi
la băutură prin constituţia lor organică. Am fost, dimpotrivă, foarte normal.
Este adevărat totuşi, că am ajuns să mă obişnuesc cu alcoolul, singur, dar cu
câtă greutate! Prima oară mi sa
părut desgustător şi mia
dat greţuri mai rău
decât cea mai afurisită doctorie. Chiar şi astăzi îmi displace, şi dacă îl beau, fac
aceasta pentru acţiunea lui stimulentă, lucru de care numi
dădeam seama
între cinci şi douăzeci şi cinci de ani.
Ia
trebuit aşadar organismului meu o deprindere îndelungată, până iam
impus o oarecare toleranţă pentru alcool şi am ajuns să simt în adâncurile
fiinţei mele setea de băutură.
Îi mărturisii lui Charmian primele mele beţii, primele mele revolte,
insistând mai ales asupra uşurinţei cu care îmi puteam procura această otravă.
Nu numai că o găseam pretutindeni, dar toate ocupaţiile din tinereţea mea miau
scoso
în cale. Vânzător de ziare pe străzi, marinar, minier, rătăcitor al
ţinuturilor îndepărtate, constatai că pretutindeni unde se adună oameni pentru
a schimba idei, râsete şi provocări între ei, sau pentru a uita de monotonia
nopţilor istovitoare, se găsesc fără excepţie în faţa unui pahar cu alcool.
Cârciuma rămâne un loc de întâlnire unde oamenii se adună cum odinioară
primitivii se adunau în jurul focului din tabără, sau la intrarea peşterii.
Îi amintii lui Charmian de ciudatele adăposturi pentru bărci, din insulele
meridionale ale Pacificului, pe care nu le putuse vedea niciodată; de canibalii
cu părul creţ, ce se strângeau acolo să se îmbete şi de femeile lor care, sub
pedeapsa morţii, nau
dreptul să calce în acest loc socotit sacru. Numai prin
faptul că am fost atras de cârciumă, am scăpat în tinereţea mea de influenţa
femeilor şi am pătruns în societatea generoasă a bărbaţilor. Toate căile duceau
întracolo.
Aci se adunau miile de fire nevăzute ale aventurii, pentru a se
răspândi apoi spre toate zările lumii.