Acum zece ani, intram într-o căsuţă mică la Saint-Jean-Pied-de-Port, convins că-mi pierdeam timpul degeaba. Pe vremea aceea, căutarea mea spirituală era legată de ideea că existau secrete, drumuri misterioase, oameni capabili să înţeleagă şi să controleze lucruri interzise majorităţii muritorilor. De aceea, a străbate “drumul oamenilor obişnuiţi” mi se părea un proiect lipsit de interes. O parte din generaţia mea – inclusiv eu - se lăsase fascinată de secte, societăţi secrete şi de părerea că ceea ce este dificil şi complicat ne duce totdeauna la înţelegerea misterului vieţii. În 1974, a trebuit să plătesc asta foarte scump. Totuşi, după ce frica a trecut, o fascinaţie a ocultului s-a instalat în viaţa mea. De aceea, când maestrul meu mi-a vorbit de drumul Sfântului Iacob, am găsit ideea acestui pelerinaj obositoare şi inutilă. Am ajuns chiar să iau în considerare posibilitatea de a părăsi RAM-ul, o confrerie mică şi fără importanţă, bazată pe transmiterea pe cale orală a limbajului simbolic (iniţieri transmise de la maestru la discipol).1 Când, în final, împrejurările m-au făcut să înţeleg ce-mi cerea maestrul meu, am hotărât că o voi face în felul meu. La începutul pelerinajului, încercam să fac din Petrus vrăjitorul Don Juan, personaj la care recurge Carlos Castañeda pentru a explica contactul său cu extraordinarul. Credeam că, cu puţină imaginaţie, aş putea face experienţa parcurgerii drumului Sfântului Iacob una agreabilă şi că aş putea înlocui revelatul prin ocult, simplul prin complex, şi luminosul prin misterios. Dar Petrus a rezistat de fiecare dată când am încercat să-l transform în erou. Acest fapt a făcut relaţia dintre noi foarte dificilă, şi, în final, ne-am despărţit, simţind şi unul şi altul că această intimitate nu ne-a dus nicăieri. La multă vreme după această despărţire, am înţeles ce-mi adusese de fapt experienţa aceasta. Astăzi, această înţelegere este tot ce am mai de preţ: extraordinarul se găseşte pe calea oamenilor obişnuiţi. Ea îmi permite să înfrunt toate riscurile pentru a merge până la capătul lucrurilor în care cred . Ea mi-a dat curajul să scriu prima mea carte, ‘Pelerin spre Compostella’ (Jurnalul unui mag). Ea mi-a dat forţa să lupt pentru carte, chiar dacă mi se spunea că este imposibil pentru un brazilian să trăiască din literatură. Ea m-a ajutat să găsesc demnitate şi perseverenţă în Lupta cea Bună în care trebuie să mă înfrunt în fiecare zi pe mine însumi, dacă vreau să continui să parcurg ‘drumul oamenilor obişnuiţi’. Nu l-am mai văzut niciodată pe ghidul meu. Când cartea a fost publicată în Brazilia, am încercat să-l contactez, dar nu mi-a răspuns. Când a apărut traducerea în engleză, eram mulţumit la gândul că va putea în sfârşit să citească versiunea mea referitoare la ceea ce trăisem împreună. Am încercat din nou să-l găsesc, dar îşi schimbase numărul de telefon.