Ceaţa deasă se lăsase peste dealuri şi văi, iar iarba şi pământul îmi alunecau sub picioare. Era şi foarte rece, deşi eram în miezul verii, o vară de care aveam să-mi amintesc mult timp de acum înainte, rătăcind cu nările pătrunse de mirosul dulceag al cuptorului de pâine, prin tot peisajul acela permanent inundat de torentele de ploaie care căzuseră zile întregi din ceruri, în care soarele se ivea foarte rar, albăstrind dealurile din faţa noastră. Era ţinutul în care mă născusem, singurul pe care-l cunoşteam, de altfel. In ziua aceea, apa şiroia pe pelerina mea de cauciuc şi adesea eram nevoită sămi şterg faţa cu mâinile. A fost ziua morţii tatălui meu. Bruce MacTaggart era numele pe care-l purtaseră atât bunicul cât şi străbunicul meu, care nu părăsiseră această lume într-un mod violent aşa cum făceau de obicei eroii scoţieni de care tata era atât de mândru. Tata îşi sfârşise viaţa în propriul său pat, după o lungă şi grea suferinţă. Părintele meu, un bărbat cu o constituţie fragilă, fusese preot în aceste ţinuturi chiar de la hirotonisire. Mama a locuit şi ea aici, dar numai un an. NX am înţeles niciodată ce-a făcut-o să se mărite cu acest bărbat care a devenit tatăl meu. De când am început să-mi amintesc de ea, n-am ştiut-o decât nefericită. Am auzit multe voci spunând că era o femeie plină de viaţă, care nu se putea mulţumi cu existenţa umilă pe care i-o oferea tata. Alţii spuneau că tata o luase de nevastă din milă, şi că ea regretase din plin această milă pe care i-o arătase el. Eu am considerat întotdeauna că acel care recurge la sinucidere este o fiinţă cu adevărat nefericită, dacă-şi poate afla izbăvirea numai în moarte, dar din câte am aflat, mamei se pare că nimic, nici măcar copilul pe care-l lăsase în urmă, nu-i schimbase decizia. Tata nu prea vorbea despre ea, dar se găseau destui printre cei din congregaţie care o făceau. Cu tata, lucrurile stăteau altfel. Fusese un bărbat destul de înalt, cu început de chelie, cu părul grizonant. Un om cu principii, aşa cum îi plăcea să se considere, dar alţii spuneau prin spatele lui că era un tip prea dur şi că nu avea nici un fel de înţelegere pentru semeni. Parohia lui se destrămase cu timpul, atrasă de mirajul oraşului, mânată de sărăcia acelor locuri. Nu aveau ei timp de pierdut cu predicile tatălui meu, care le punea mereu pe tapet păcatele, inerente într-o viaţă de om. Poate că unora le era milă de el, dar mila pe care ar fi trebuit s-o manifest eu se transformase in inima mea într-o amarnică disperare. Mi se părea că nu am pe nimeni pe această lume şi că nici nu voi avea vreodată. Nici parte de educaţie n-am avut căci tatăl meu suplinise şcoala, care la gradul nostru de sărăcie mi-ar fi fost oricum inaccesibilă. Educaţia mea fusese un amestec de povestiri din vechime, relatări ale luptelor dintre clanuri, povestiri despre onoare şi înşelătorie, capitole din Biblie pe care eram nevoită să le memorez. Nu era nici pe departe pregătirea în vederea obţinerii unei slujbe în lumea aspră în care trăiam, dar nu l-am condamnat pe tata pentru asta, căci nici el nu avea habar de ceea ce se căuta în acele vremuri! Am hotărât să alerg cei doi kilometri spre casă, căci nu avea cine să mă vadă, mi-am spus eu, doar îi cunoşteam pe oamenii locului, pe o vreme ca asta nu prea ieşeau din casă. Dar m-am înşelat, după cum s-a văzut. In faţa prezbiteriului stătea un bărbat care, la auzul paşilor mei se întoarse, privindumă. Avea faţa arsă de soare, iar ochii îi erau verzi.