Da, e-adevărat: eu n-am fost copil. Am fost un moş şi un râios gânditor şi ursuz. Încă de pe-atunci cea mai bună parte a vieţii mele se afla în mine. Încă de pe-atunci, lipsit de orice căldură şi bucurie, mă ascundeam, mă linişteam liân mine însumi, în reveria lacomă, în solitara rumegare a lumii reîntregite prin eu. Nu le eram plăcut celorlalţi, iar ura m-a îngrădit în singurătate. Singurătatea m-a făcut şi mai trist, şi mai antipatic; tristeţea mi-a strâns inima şi mi-a ascuţit mintea. Firea mea diferită m-a îndepărtat chiar de cei mai apropiaţi, iar despărţirea m-a făcut şi mai diferit. Încă de pe acest prag al vieţii am învăţat să gust bărbăteasca plăcere a acelei infinite şi nedefinite melancolii care nu doreşte uşurări şi consolări, ci se mistuie în ea însăşi, fără nici un scop, creând încetul cu încetul acea obişnuinţă a vieţii interioare şi solitare, care ne îndepărtează pentru totdeauna de oameni. Nu. Eu n-am ştiut niciodată ce e copilăria. Nu-mi aduc aminte deloc să fi fost copil. Mă revăd mereu sălbatic şi îngândurat, însingurat şi tăcut, fără un zâmbet, fără nici o izbucnire de adevărată plăcere. Mă revăd palid şi uimit, ca în primul portret. Fotografia e ruptă pe jumătate, sub inimă, e mică, murdară şi spălăcită: marginile cartonului sunt negre, precum chenarele morţilor. Un chip alb, de copil distrat priveşte spre stânga şi se simte că de-acolo, din stânga, nimeni nu se uită la el. Ochii sunt trişti, cam adânciţi în orbite -n-au ieşit bine? — Gura e strânsă în silă, cu buzele puţin încălecate, ca să nu se vadă dinţii. Un singur lucru e frumos: părul moale, lung, cârli-onţat care cade pe gulerul marinăresc. Mama zice că sunt eu la şapte ani. Se poate. Acest portret e singura dovadă a copilăriei mele. Dar vi se pare că e un portret de copil? Acest spectru mic şi spălăcit, care nu se uită la mine, care nu vrea să se uite la nimeni? 12 Se vede imediat că ochii aceia nu sunt făcuţi să se umple de seninul cerului: sunt întunecaţi, sunt înnoraţi din născare. Se ghiceşte că obrajii aceia sunt albi şi palizi şi că vor fi întotdeauna albi şi palizi: se vor înroşi numai de oboseală sau de ruşine. Iar buzele acelea atât de strânse, strânse de bunăvoie, nu sunt făcute să se deschidă la râs, la vorbă, la rugăciune, la ţipăt. Sunt buzele strânse ale unuia care va pătimi fără a lăsa să se vadă neplăcuta slăbiciune de-a se tângui. Sunt buze care vor fi sărutate prea târziu. În această jumătate de fotografie decolorată regăsesc sufletul mort al acelor zile, chipul delicat de râios, încruntarea de ursuz, calma mâhnire de moş. Şi mi se strânge inima gândindu-mă la toate acele zile moarte, la acei ani nesfârşiţi, la viaţa aceea închisă în sine, la acea tristeţe fără temei, la nostalgia aceea de neînlăturat după alte ceruri şi alţi tovarăşi. Nu, nu: acesta nu e portretul unui copil. Vă spun încă o dată că eu n-am avut copilărie. O sută de cârti — A salvat din această singurătate sumbră^z=yvV setea de-a şti. De când am cucerit, rând cu rând, misterul abecedarului – îndesate litere negre, minuscule, dar îngroşate; elegante gravuri în lemn; îndepărtate şi reci seri de iarnă la lumina lămpii cu petrol, cu globul pictat tot cu floricele portocalii şi albastre, lângă mama tânără 13şi singură care cosea, cu părul negru scăldat în reflexele luminii – n-am avut plăcere mai mare, nici mângâiere mai statornică decât cititul. Cele mai limpezi şi mai sentimentale amintiri ale acestei vârste nu sunt prima beretă de marinar din catifea aurie, nici portocalele supte pe marginea unui bazin de un verde pământiu, nici caii mândri tropăind zadarnic pe o scândură de lemn, nici măcar primul fior trăit alături de o fată cu gura întredeschisă de respiraţia gâfâi-toare a unei alergături. In schimb, încă îmi amintesc cu o copilărească dorinţă prima sau a doua carte de şcoală – sărăcăcioasa, umila şi neghioaba carte de citire cu scoarţe gălbui – în care un băiat model, pocăit şi grăsuţ, în cămăşuţă, îngenuncheat pe un mic pat de fier, părea că spune pe de rost tocmai rugăciunea în versuri scrisă dedesubt, pe care o silabiseam. Şi-mi aduc aminte cu şi mai mare nostalgie de un fel de O mie şi una de nopţi ale naturii, o cărţoaie cu cotor verde, destrămat, cu pagini uriaşe, late, mototolite, ro-şietice de umezeală, mereu pe jumătate rupte şi murdare de cerneală, dar pe care o deschideam cu siguranţa că voi vedea apărându-mi în faţa ochilor, întotdeauna nouă, o minune cunoscută dinainte. Acolo nişte caracatiţe uriaşe, cu ochi bulbucaţi şi fioroşi se iveau din mare ca să încolăcească marile corăbii cu pânze ale Pacificului; un tânăr înalt, cu capul gol, îngenuncheat pe culmea unui munte, îşi arunca umbra colosală pe un cer nemţesc întunecat; printre pereţii foarte înalţi şi drepţi ai unei văi spaniole strimte şi întunecoase, trecea un mic cavaler, abia luminat de o rază din înaltul cerului, înspăimântat de tăcerea aceea abisală; un înduioşat demiurg14chinez, înfăşurat doar într-o zdreanţă legată în jurul brâului, cu dalta într-o mână şi cu ciocanul în cealaltă, stătea, gata să distrugă lumea, în mijlocul unei păduri haotice de stalagmite răsărite din pământ; un straşnic explorator înveş-mântat în blănuri înfigea un mare steag negru, fluturat de vânt, în cel mai înalt punct al unui promontoriu, în faţa Oceanului îngheţat alb, solitar şi furios. Răsfoind paginile roşietice îmi apăreau deodată în faţa ochilor chipuri îndobitocite de băştinaşi polinezieni; insule de madre-pori legănându-se pe mare ca nişte plute uşoare; comete sinistre şi gălbui pe nesfârşita teroare a unui cer albastru-închis, ca de cerneală, şi schelete de reptile gigantice.