Ce legătură ar putea exista între autoportretul lui Rembrandt, realizat cu două zile înainte de moarte, un scriitor faimos rămas fără vedere în urma unui accident și un tânăr cu un trecut misterios?
Să facem împreună un exercițiu de imaginație, reamintindu-ne pentru o clipă cel mai cumplit coșmar al omenirii: un spațiu îngust, cufundat în întuneric. Imposibilitatea oricărei evadări. Asfixierea treptată și agonică. Singurătatea absolută și conștiința morții inevitabile. Legând cele două informații de până acum, obținem indiciul-cheie al cărții lui Adair, un roman sufocant, cumplit, coșmaresc, al rătăcirii prin întuneric și lipsei oricărei certitudini. Plotul este unul simplu, crescând ambiguitatea: un scriitor rămas fără vedere își „cumpără” o pereche de ochi – pe John, un tânăr londonez despre care nu știe mare lucru și care are misiunea de a-i descrie lumea din jur, așa cum o percepe, astfel încât acesta să-și poată scrie ultima carte, niște memorii presărate cu aforisme și cugetări legate, evident, de orbire. Numai că intrarea misterioasei călăuze în viața lui Paul va avea consecințe greu de bănuit dinainte: în încercarea de a reconstitui istoria actuală, Paul va afla despre cele mai năstrușnice schimbări în cursul unei lumi de care se izolase deja de ceva ani – cum ar fi că Tony Blair este homosexual și are SIDA, sau că Dianei i s-a ridicat o statuie în Trafalgar Square. Un soi de solidaritate șchioapă și de amiciție bazată pe unele afinități elective deloc fericite se încheagă între cei doi, dublate în permanență de mizantropia obosită a scriitorului blazat și de un soi de furie mocnindă a tânărului său interlocutor, inexplicabilă până la surpriza majoră din final.