Într-o senină zi de primăvară, pe seară, câțiva nourași trandafirii se vedeau în tăriile cerului limpede, părând că nu plutesc, ci se depărtează în adâncul azurului. La fereastra deschisă a unei case frumoase, pe una dintre străzile mărginașe ale orașului O…, reședință de gubernie (lucrurile se petreceau în 1842), ședeau două femei: una la vreo cincizeci de ani, iar cealaltă, bătrână ca de șaptezeci. Cea dintâi se numea Maria Dmitrievna Kalitina. Soțul ei, fost procuror gubernial, om de afaceri bine-cunoscut pe timpuri – un bărbat răzbătător și hotărât, arțăgos și încăpățânat –, murise de vreo zece ani. El căpătase o educație aleasă, învățase la universitate; dar fiindcă se ridicase din clasa celor săraci, înțelesese de timpuriu nevoia de a-și croi un drum în viață și de a strânge avere. 

Maria Dmitrievna îl luase din dragoste: era chipeș, deștept și, când voia, foarte amabil. Maria Dmitrievna (născută Pestova) rămăsese fără părinți încă din copilărie, petrecuse câțiva ani la Moscova în pension; iar după ce se întoarse de acolo, locui la cincizeci de verste de O…, în satul natal, Pokrovskoe, cu o mătușă și cu fratele ei mai mare. Curând după aceea, fratele se mută la Petersburg, căpătând o slujbă. Se purta urât cu sora și cu mătușă-sa, până când, într-o zi, moartea subită puse capăt purtărilor sale. 

Maria Dmitrievna moșteni Pokrovskoe, dar nu rămase multă vreme acolo; la un an după ce se căsători cu Kalitin, care izbutise să-i cucerească inima în câteva zile, satul Pokrovskoe fu schimbat pe o altă moșie, mult mai bănoasă, însă urâtă și fără conac. În același timp, Kalitin cumpără casa din orașul O…, unde se stabili definitiv cu soția sa. Lângă casă se afla o grădină mare: o parte a ei dădea drept în câmp, în afara orașului. „Prin urmare, hotărî Kalitin, care nu punea nici un preț pe liniștea rurală, nu va mai fi nevoie să ne ducem la țară.“ Maria Dmitrievna își arăta de multe ori adânca părere de rău după frumosul său Pokrovskoe, cu râul zglobiu, cu luncile întinse și dumbrăvile înverzite. Niciodată însă nu i se împotrivea soțului, căci avea un respect profund față de mintea și față de experiența lui de viață. Iar după cincisprezece ani de căsnicie, când acesta muri, lăsând în urmă un fiu și două fiice, Maria Dmitrievna se obișnuise într-atât cu casa și cu viața de la oraș, încât nu mai vru să plece din O… În tinerețe, Maria Dmitrievna trecea drept o blondină drăguță; nici la cincizeci de ani nu avea trăsături lipsite de gingășie, deși erau puțin mai îngroșate și-și pierduseră din frăgezime. 

Era mai mult sensibilă decât bună, iar apucăturile de pension și le păstrase până în anii maturității; era alintată, se supăra ușor, ba chiar plângea, dacă nu i se respectau obiceiurile. În schimb, se arăta foarte prietenoasă și amabilă dacă i se împlineau toate dorințele și nu o contrazicea nimeni. Casa ei se număra printre cele mai plăcute din oraș. Avea o situație foarte bună, nu atât din ceea ce moștenise, cât din agoniseala soțului. Cele două fete locuiau cu dânsa; băiatul învăța la una dintre cele mai bune școli de stat din Petersburg.