Să se îndrepte spre casă traversând cimitirul, după miezul nopţii — asta era penitenţa pe care şi-o impusese Caid Roe O'Neill. O făcea nu pentru a-şi aminti de propria lui moarte, ci mai degrabă pentru a nu se ataşa prea mult de moarte. Pentru un bărbat care trăia din mânuirea spadei, posibilitatea unei lovituri fatale, date ori primite, era un spectru constant. O mişcare greşită a încheieturii, o a doua ezitare în a para o fentare isteaţă, şi totul se sfârşea. Apoi urmau frângerea săbiei, banderolele negre purtate pe braţ de către prieteni, parada lugubră către locul de îngropăciune. Uneori, în momentele în care întunericul se lăsa precum o duhoare densă peste New Orléans, şi singurele zgomote erau hârâitul roţilor unei trăsuri şi lătratul ocazional al unui câine, era mult prea uşor să-ţi închipui sfârşitul ca pe ceva firesc sau măcar ca pe ceva ce puteai accepta cu recunoştinţă. O introspecţie de acest gen nu era semnul unei minţi cuprinse de melancolie. Mai degrabă, era înclinaţia firească a moştenirii irlandeze a lui Caid, îmbinată cu o strictă educaţie sub supravegherea preoţilor şi a călugăriţelor care consideraseră că un prăpădit de copil irlandez are nevoie să cunoască cele mai sumbre aspectele ale vieţii. Şi, în felul lor, avuseseră dreptate.