Despre împachetatul lucrurilor în valiză.
Tot ce am port asupra mea.
Sau: Tot ce-i al meu port cu mine.
Am purtat tot ce-aveam. Dar nu era ce-i al meu. Fie că-mi folosea întralt
scop decât cel prevăzut, fie că era de la un altul. Valiza din piele de porc
era lădiţa gramofonului. Pardesiul era de la tata. Paltonul, cel cu un guleraş
de catifea la gât – de la bunicul. Pantalonii bufanţi de la unchiul Edwin.
Jambierele de piele de la vecinul, domnul Carp. Mănuşile verzi de lână de la
Tante Fini. Numai salul de mătase vişiniu şi trusa de voiaj erau ale mele,
cadouri primite la ultimele Crăciunuri.
Încă mai era război în ianuarie 1945. Înspăimântaţi că va trebui să plec
în toiul iernii la dracu-n praznic, la ruşi, oamenii voiau care mai de care să-mi
dea câte ceva de luat cu mine, poate mi-o fi de oarece folos, chiar de n-ajută
la nimic. Fiindcă nimic pe lume nu te putea ajuta. Şi pentru că, inevitabil,
eram pe lista ruşilor, fiecare mi-a dat câte ceva formându-şi propria lui opinie.
Iar eu luând lucrurile, mi-am zis la cei şaptesprezece ani ai mei că plecarea
asta vine la ţanc. Nu neapărat pe lista ruşilor, dar dacă n-o fi din cale-afară
de rău, îmi pică chiar bine.
Voiam să ies din degetarul micului oraş unde toate pietrele aveau ochi.
În loc să-mi fie frică, mă-ncerca un neastâmpăr ascuns. Şi-un sentiment de
vinovăţie, fiindcă lista care-i făcea pe-ai mei să dispere era un lucru
convenabil pentru mine. Ai mei se temeau să n-o păţesc printre străini. In
timp ce eu voiam să plec oriunde-ar fi, în orice loc care să nu mă ştie.
Deja o păţisem. Mi se-ntâmplase ceva interzis. Un lucru anapoda,
murdar, neruşinat şi frumos. Se-ntâmplase chiar în fundul Parcului cu Arini,
dincolo de colina acoperită de gazon. Pe drumul spre casă mă dusesem în
pavilionul rotund din mijlocul parcului, acolo unde în zilele de sărbătoare
cânta fanfara. M-am aşezat acolo şi-am stat un timp. Lumina pătrundea prin
lemnăria delicat cioplită. Am văzut spaima cercurilor, pătratelor şi trapezelor
goale îmbinate prin vrejuri albe cu gheare. Era tiparul rătăcirii mele şi tiparul
groazei de pe chipul mamei. În acest pavilion mi-am jurat: nu voi mai intra
niciodată în acest parc.
Dar, cu cât am căutat mai mult să mă-nfrânez, cu-atât mai iute m-am
dus iar – după două zile. La randevu, cum i se spunea în parc.
M-am dus la al doilea randevu cu acelaşi prim bărbat. Se numea
RÂNDUNICA. Al doilea era unul nou, se numea BRADUL. Cel de-al treilea se
numea URECHE. A urmat AŢĂ. Apoi MIERLĂ şi ŞAPCĂ. Mai târziu IEPURE,
PISICĂ, PESCĂRUŞUL. Apoi PERLA. Doar noi ştiam ce nume poartă fiecare.
Sălbăticiunile-şi croiseră în parc cărare, iar eu treceam din mână-n mânĂ. Şi
era vară şi mestecenii aveau pielea albă, în hăţişurile de iasomie şi soc
creştea un perete verde de frunziş de nepătruns.
Iubirea îşi are anotimpurile ei. Toamna a pus capăt parcului. Lemnul a
devenit golaş. Randevuurile s-au mutat cu noi la baia comunală, Baia Neptun.
Lângă poarta de fier atârna emblema ovală cu o lebădă. În fiecare săptămână
mă-ntâlneam cu cel care era de două ori mai în vârstă ca mine. Era român.
Era căsătorit. Nu-i voi spune numele, şi nu voi spune nici cum mă numeam
eu. Nu soseam în acelaşi timp – nici casieriţa dindărătul geamului plumbuit,
nici pardoseala lucioasă de piatră, nici coloana rotundă din centru, nici
faianţa pictată cu flori de nufăr ori scara din lemn sculptat nu trebuiau să
prindă de veste că ne dădusem randevu. Mergeam la bazin să înotăm cu toţi
ceilalţi. De întâlnit ne întâlneam abia la cabinele de sudaţie.
Pe-atunci, cu puţin înainte de lagăr şi la fel şi după întoarcerea mea
acasă până în 1968, când am părăsit ţara, orice randevu de-acest soi te costa
puşcăria. Dacă m-ar fi prins aş fi primit minimum cinci ani. Pe unii îi prindeau.
Direct din parc sau de la baia publică şi, după un interogatoriu brutal,
ajungeau la închisoare. Iar de-acolo la Canal. Azi ştiu că de la Canal nu te mai
întorceai. Iar cine se mai întorcea totuşi era un cadavru ambulant. Senil şi
dărâmat, pierdut pentru orice iubire din lume.