Privesc drumul prin parbrizul cu tentă rozalie. Asfaltul licăre, creând efectul de fata morgana: un râu topit de mercur. Parcă n-am merge cu mașina, ci am pluti pe mare. Cerul nesfârșit e incredibil de albastru, la fel ca ochii lui Damian Lewis sau ca uniformele echipei de rugby a Italiei. N- am mai văzut un asemenea cer albastru altundeva decât în filme. Livezile de măslini, colinele rotunde, peisajul toscan fermecător, toate îți iau ochii, de parcă abia a fost stors uleiul din tuburi și au fost pictate pe pânză. Scaunul încins din piele e lipit de mine. Pantalonașii ăștia Balenciaga de-abia mă acoperă. O broboană de sudoare îmi alunecă pe piept, șerpuind în jos între sâni. Iau o înghițitură de Prosecco cald. Sunt lejer patruzeci de grade. — Vrei o gură? îl întreb. Îi întind sticla lui Nino. El scutură din cap, „Niente”. Strâng volanul în mâini și-mi studiez unghiile tocite. Trebuie să-mi fac manichiura. Oja roz-deschis a sărit de tot, iar sângele uscat de sub unghii a căpătat o nuanță ruginie urâtă. Inelul cu diamant al soră-mii sclipește ca o bombă micuță. La radio cântă TayTay. „Out of the Woods”. Îmi place la nebunie piesa asta. Dau mai tare și fredonez și eu. Ritmul e ca sexul. Mă uit la reflexia mea din oglinda retrovizoare. Arăt bine cu ochelarii de soare Gucci ai lui Beth. Hainele ei îmi vin bine. Viața ei îmi vine bine. Nino îmi întinde o țigară și suflu fumul cu un oftat. Acum mergem cu așa viteză, încât nu mai plutim pe mare, ci zburăm, cu peste o sută optzeci la oră. Mă uit la acul vitezometrului cum licăre, mai rapid, mai rapid. ASTA-I VIAȚA, LA DRACU’. Îmi lipesc mâinile de claxon, că așa îmi vine. — Betta, taci dracului din gură. Betta, Betta, mereu nenorocita de Betta. M-am cam săturat să tot fiu soră-mea, dar Nino crede că sunt soția șefului său mort. Dacă-i spun că sunt cealaltă geamănă, risc totul. Îmi risc viața. Ar putea începe să-mi pună întrebări incomode, de genul dacă am fost implicată în uciderea lui Ambrogio. Mai bine continui să rămân Betta.