Tocmai am auzit ştirile la radioul din maşină, rosti Tiel McCoy în clipa în care Gully spusese alo. Nu avea nevoie de nici o altă introducere. Deşi aştepta telefonul ei, Gully se prefăcu mirat: - Tu eşti, Tiel? Cum e în concediu? Concediul ei începuse de fapt în acea dimineaţă, după ce părăsise Dallas-ul şi se îndreptase spre vest pe autostradă. Ajunsese la Abilene, unde se oprise ca să-şi vadă unchiul, care locuia de cinci ani într-un cămin de bătrîni. Tiel îl ştia pe unchiul Pete ca pe un bărbat înalt şi bine făcut, cu un ascuţit simţ al umorului, capabil să meargă la un picnic şi să se mulţumească doar cu nişte costiţă, sau să joace baseball într-un parc. Astăzi mîncaseră împreună nişte peşte marinat, mazăre din conservă şi se uitaseră la un episod din „Guiding Light“. îl întrebase dacă îl mai putea ajuta cu ceva cît mai era acolo cu el - să-i scrie vreo scrisoare sau să-i cumpere vreo revistă. El îi zîmbise cu tristeţe şi îi mulţumise că a venit să-l vadă, după care se lăsă pe mîna unui infirmier care-1 duse la culcare ca pe un copil. O dată ieşită din azil, Tiel inspirase aerul aspru şi înăbuşitor din vestul Texas-ului, dornică să se elibereze de senzaţia de bătrîneţe şi resemnare, care domina acea instituţie. Se simţea uşurată că îşi îndeplinise acea obligaţie de familie, deşi îşi reproşa acest sentiment. Se strădui să-şi alunge remuşcările şi să se gîndească la concediu. Afară era cumplit de cald pentru luna mai. Nu găsise nici un loc la umbră unde să parcheze şi în maşină era atît de cald încît putea să coacă prăjituri pe bord. Deschise radioul şi căută un post care să nu difuzeze doar muzică cu Garth, George şi Willie.