Cred în fantome. Sunt cei care ne bântuie, cei care ne-au lăsat în urmă. De multe ori în viață i-am simțit în preajma mea, observând, văzând totul, în timp ce nimeni dintre cei vii nu știa sau nu se sinchisea de ce se întâmplă. Am nouăzeci și unu de ani și aproape toți cei care au făcut cândva parte din viața mea sunt acum doar niște fantome. Uneori aceste spirite mi s-au părut prezențe mai reale decât cei vii, mai reale decât divinitatea. Umplu tăcerea cu greutatea lor, densă și caldă, ca aluatul de pâine care dospește sub un ștergar. Bunica, cu ochii ei blânzi și pielea presărată cu pudră de talc. Tata, treaz, râzând. Mama, fredonând un cântec. Amărăciunea, patima băuturii și depresia s-au desprins de aceste întruchipări fantomatice, care mă consolează și mă ocrotesc de dincolo de moarte așa cum n-au făcut-o niciodată pe când trăiau. Am ajuns să cred că acesta e raiul – un loc în amintirea altora, în care dăinuie ce e mai bun din noi. Poate că sunt norocoasă – pentru că la nouă ani am primit în dar fantomele părinților mei, cu ce aveau ei mai bun, iar la douăzeci și trei fantoma celui ce a fost dragostea vieții mele. Și pe sora mea, Maisie, care mi-e mereu alături, un înger pe umărul meu. Având un an și jumătate pe când eu aveam nouă ani, treisprezece ani când eu aveam douăzeci. Acum are optzeci și patru de ani față de cei nouăzeci și unu ai mei și e în continuare cu mine. Nu sunt un substitut pentru cei vii, poate, dar nu mi s-a dat de ales. Fie găseam o alinare în prezența lor, fie cădeam la pământ, bocind după ceea ce pierdusem.