Aceste eseuri se bazează pe prelegerile susținute în fața psihanaliştilor, psihologilor analişti şi psihoterapeuților care au participat la Atelierele de la Chicago (1991-2007) şi la Conferințele de la Arild (1983-2010). La Atelierele de la Chicago, grupuri de opt persoane se întâlneau de trei ori pe an şi majoritatea membrilor au participat cel puțin zece ani. Conferințele de la Arild au fost organizate anual, durau trei zile şi veneau aici treizeci de clinicieni din Suedia şi Danemarca. Dintre aceştia, cel puțin douăzeci şi cinci de membri au fost participanți constanți, timp de aproximativ douăzeci şi şapte de ani. Ambele grupuri s-au concentrat asupra travaliului clinic. Fiecare întâlnire se centra pe o unică prezentare de caz, ceea ce îi permitea analistului care făcea prezentarea să aibă la dispoziție mai multe ore în care să expună materialul şi să discute în profunzime cazul. S-a întâmplat adesea ca un caz să fie prezentat din nou după câțiva ani; într-adevăr, în unele situații, cazul era urmărit pe parcursul a zece ani. Participanții erau clinicieni experimentați. Aveau lecturi vaste şi erau familiarizați cu cercetările psihanalitice seminale asupra tulburărilor de personalitate. Mulți dintre participanții de la Chicago au studiat cu Peter Giovacchini, pe care am ajuns să-l cunosc la mijlocul anilor 1980. A participat şi la Conferințele de la Arild din anii 1990, astfel încât ambele grupuri au putut să beneficieze de insighturile sale profunde în privința aspectelor centrale ale travaliului cu tiparele de personalitate care prezintă cele mai mari provocări. Toți participanții cunoşteau textele standard ale lui Otto Kernberg, Heinz Kohut şi Harold Searles şi am studiat şi scrierile lui André Green, Masud Khan şi ale altor analişti europeni care au scris pe larg despre probleme de personalitate. Eseurile prezentate aici presupun familiaritatea cu această literatură sau cu cercetările altor analişti care au scris despre aceste subiecte. 

Abordează anumite elemente ale celor trei tipuri de personalitate și nu au în niciun caz intenția de a fi expuneri cuprinzătoare ale tuturor aspectelor. Principalul obiectiv al prelegerilor pe care sunt bazate eseurile a fost de a oferi ajutor clinicienilor pentru înțelegerea minții acestor trei tipuri de personalități şi, în aceeaşi manieră, fiecare capitol se încheie cu o narațiune la persoana întâi despre poziția acestui sine în lume. Doar dacă ne însuşim logica acestor tipuri de personalitate putem începe să identificăm şi să empatizăm cu strategiile pe care le-au dezvoltat pentru a supraviețui în perioade grele. Acest exercițiu de narațiune la persoana întâi este o tehnică pe care am descoperit-o la facultate, când studiam literatura engleză. Când m-am confruntat cu complexitățile unor personaje aparent derutante, am descoperit că le puteam aborda mai uşor dacă pur şi simplu vorbeam (sau scriam) ca şi cum eu aş fi fost aşa. Faptul de a urmări secvențialitatea personajului aşa cum acționa în lume lăsa inevitabil să iasă la lumină logica acestuia. Să luăm, de exemplu, începutul cărții Moby Dick a lui Melville. Începem cu Ismael care spune, de fapt: „Pornesc pe mare pentru că altfel aş omorî pe cineva". Dacă urmărim toate gândurile şi acțiunile sale ulterioare, în timp, mişcările lor repetă axiome care dezvăluie presupuneri esențiale ce îi ghidează personalitatea. În primul rând, este important să scoatem în evidență faptul că nu există două persoane la fel cu aceeaşi tulburare, fie ea borderline, narcisică sau maniaco-depresivă. Într-adevăr, în afară de unele axiome esențiale ale personalității, s-ar putea să aibă prea puțin în comun. Se poate să existe multe motive pentru care să fie cine sunt, dar este totuşi posibil să descriem o relație tipică între subiectivitatea lor şi lumea în care trăiesc. 

Aşa că, atunci când folosim descrieri ca ,narcisic", „borderline“ sau „maniaco-depresiv", identificăm axiomele pe care aceşti indivizi le au în comun. Fiecare tulburare de personalitate blochează într-un mod diferit receptivitatea şi fecunditatea expresivă a personalității. În fluxurile conştiinței lor, care vor fi foarte variate, există tipuri de baraje pe care le vor avea în comun, mecanisme specifice care operează independent de cotidian şi care sunt întrucâtva predictibile. La rădăcina tuturor tulburărilor de personalitate se află durerea mentală, iar avantajul oricărei structuri de caracter este că repetiția sa oferă posibilitatea de a descoperi suferința persoanei. S-ar putea să fie nevoie de multe luni de analiză pentru a înțelege structura axiomatică a unui pacient, dar, dacă avem de-a face cu un narcisic, cu un borderline sau cu un maniaco-depresiv, ajungem treptat să identificăm şi să recunoaştem aceste trăsături caracteristice şi inteligența aspectelor lor. Indiferent dacă vedem problema ca fiind în primul rând biologică sau provocată de perturbări la nivel matern sau de dileme imposibile din realitate, fiecare tulburare este o încercare inteligentă de a rezolva o problemă existențială. Chiar dacă aceste soluții ar putea fi ele însele foarte tulburătoare, dacă analistul poate să priceapă inteligența lor specifică şi dacă poate ajuta analizandul să o înțeleagă, atunci poate începe un proces natural de detoxifiere.