Chiar în timp ce Penny e atacată, judecătorul nu face decât săseholbeze.Juraţii se trag înapoi.La galerie, jurnaliştii se fac mici. Nimeni din sala de judecată nu vine să o salveze. Grefierul continuă să tasteze sârguincios, transcriind cuvintele lui Penny: „El îmi face rău! Să‑l oprească cineva, vă rog!“. Degetele acelea eficiente dactilografiază cuvântul „nu!“. Ste‑ nograful transcrie fonetic un geamăt lung, un vaiet, un ţipăt. După care urmează o listă cu rugăminţile lui Penny: „Ajutor!“, tastează degetele lui. „Stop!“, dactilografiază. Arfi cu totul altceva dacă în sala de judecată s‑ar afla şi alte femei, dar nu e nici una. În ultimele câteva luni, toate femeile au dispărut, una nu mai vezi. Spaţiul public s‑a golit completde femei.Cei care se uită la Pennycum se zbate – jude‑ cătorul, juraţii, spectatorii – sunt cu toţii bărbaţi. Lumea asta eolumeabărbaţilor. „Te rog!“, tastează grefierul. „Te rog, nu! Nu aici!“, dactilografiază el. În rest, doar Penny se mişcă. 

Pantalonii îi sunt traşi necu‑ viincios înjos, strânşiînjurulgleznelor.Lenjeriaintimăîi e sfâşiată, dată la o parte, expunând‑o privirilor oricui îndrăz‑ neşte să se uite. Dă din coate şi din genunchi, încercând să scape. Pe scaunele lor din primul rând, graficienii instanţei desenează linii rapide, pentru a prinde în schiţe încleştarea dintre Penny şi atacatorul ei, hainele ei sfâşiate care flutură, părul încâlcit care biciuie aerul. Dintre spectatori se înalţă câteva mâini nesigure, fiecare ţinând în căuşul palmei un telefon mobil şi făcând pe furiş o poză sau un filmuleţ de câteva secunde.Ţipetele eipar să îi înlemneascăpe toţi cei de faţă, iar vocea ei aspră răsună în spaţiul altminteri cufun‑ datînlinişte.Numaie zgomotulfăcutde osingurăfemeie care e violată; ecourile care reverberează tremurător sună de parcă arfi atacate vreo zece femei.Osută.Întreaga lume ţipă.