Introducere

 Se gândise adesea că moartea era o opțiune dezirabilă. Însă în ziua aceea nu mai simțea la fel, fapt regretabil în lumina împrejurărilor. Când murise tatăl ei, după o luptă grea cu cancerul, se întrebase care este rostul lucrurilor pe pământ. „Cât de scurtă și de măruntă pare viața, în deϧnitiv”, meditase ea. Tatăl ei fusese stâlpul micii familii din care făcea parte, însă, la câteva luni după moartea lui, abia dacă-și mai putea aminti cum arăta fără să se uite la o fotograϧe cu el. Și încă ea se numărase printre apropiații lui – ceilalți cât de repede aveau să-l uite? Odată moarte și ea, și mama, și sora ei, navea să-și mai aducă aminte nimeni de el, ca și cum n-ar ϧ pus niciodată piciorul pe acest pământ. Gândul a adus-o în pragul disperării. Privindu-și viața de la cap la coadă, și-a dat seama că n-o să aibă cine să-i spună povestea. Că nimeni n-o să reușească vreodată s-o spună așa cum s-a întâmplat de fapt, așa cum își dorea. Nimeni n-ar ϧ putut să pună totul cap la cap, darămite să mai explice și lucrurile surprinzătoare care se întâmplaseră de curând. Totul se întuneca în jurul ei, dar a reușit să-și revină. 

Știa că, data viitoare când i se va mai întâmpla una ca asta, s-ar putea să nu mai facă față. Dacă n-ar ϧ fost așa de slăbită și de bulversată, ar ϧ putut măcar să se apere în loc să stea întinsă acolo, total neputincioasă. Probabil că i se dăduseră niște medicamente; starea de somnolență n-avea cum să ϧe ϧrească. Pe noptieră se aϩa un ϩacon cu pastile, pe care nu-și amintea să-l ϧ pus acolo; privindu-l cu coada ochiului, și-a dat seama că era ϩaconul cu sedative puternice, pe care le adusese acasă după ultima operație. Luni întregi, ϩaconul zăcuse neatins în dulăpiorul ei cu medicamente; nici gând să-l ϧ pus ea acolo și, cu atât mai puțin, să ϧ luat o doză mare de pastile. Nu-și amintea să le ϧ înghițit, deci mai mult ca sigur că-i fuseseră puse mai înainte în mâncare. Își amintea mult prea bine gustul pastilelor, vinul pe care-l băuse n-ar ϧ putut în veci să-l mascheze. Senzația scârboasă de vomă pe care o simțea în gură nu era de la pastile – dar asta nu însemna nimic. A vomitat din nou și a închis ochii, cu toate că se temea că nu va ϧ în stare să-i mai deschidă a doua oară. Teama ei s-a dovedit a ϧ în zadar, pentru că i-a deschis fără să vrea atunci când ceva îngrozitor de greu s-a lăsat asupra ei, făcând-o să scoată afară tot aerul din plămâni. Peste ochi i s-a așezat o mână rece ca gheața, iar lumina a dispărut. Inima, deja zbuciumată, a început să-i bată și mai tare când o altă mână s-a năpustit asupra gurii ei și a deschis-o, apoi niște degete și-au făcut loc, orbecăind, înăuntru. 

A dat din picioare în semn de protest. Limba i-a fost scoasă din gură, apoi a simțit o înțepătură. O căldură nesuferită i s-a răspândit prin limbă din locul împunsăturii și și-a dat seama că-i fusese injectat ceva în țesutul moale. După ce i-a dat drumul limbii, mâna a apucat-o de nas. Gândurile i s-au tulburat, i s-au încețoșat. Oare era posibil să ϧe într-un spital, sub îngrijirea unui doctor? N-avea putere să deschidă ochii și nu simțea niciun miros prin nas, acesta ϧind strâns de mână. A sperat că era, într-adevăr, în spital. A auzit o șoaptă în ureche: „Liniștește-te, e aproape gata”. Să ϧ fost un doctor sau vreo asistentă? A încercat în zadar să-și aducă aminte cu cine fusese înainte s-o cuprindă amețeala și să înceapă să vomite. Era sigură că știa, dar nu putea să-și amintească sub nicio formă numele sau chipul persoanei care venise în vizită. Din senin, și-a adus aminte că trebuia să cumpere un cadou pentru ziua surorii ei. Oare ce-ar fi putut să-i ia? Un pulover? Avea de unde alege, erau multe pulovere frumoase prin magazine. Apoi și-a dat seama că nu era nici locul, nici momentul potrivit să se gândească la așa ceva. De fapt, a realizat că nu știa nici unde se aϩa, nici cât era ceasul. Era zi sau noapte? Cât timp trecuse de când îi fusese făcută injecția în limbă – dacă se întâmplase într-adevăr așa ceva? Nasul i-a fost eliberat, gura, redeschisă și degetele au alunecat iar înăuntru. Le-a recunoscut după gustul de săpun. Îi palpau limba și și-a dat seama că ceva nu era în regulă. A încercat să-și miște limba, dar n-a reușit. Oare făcuse un accident vascular? După simptome, așa s-ar ϧ zis. Ce altceva ar ϧ putut să ϧe? Nu era în stare să gândească. Deodată, degetele i-au apăsat limba puternic, răsucind-o și împingând-o forțat pe gât în jos. Se zbătea în zadar să-și elibereze limba din prinsoarea aceea mortală – strânsoarea nu slăbea deloc. Genunchii persoanei care stătea deasupra ei îi blocaseră mâinile pe lângă corp. Disperată, a încercat să-și amintească tot ce știa despre accidente vasculare, dar nu și-a putut da seama dacă paralizia limbii era unul dintre simptomele specifice. Niște înjurături reținute care veneau, parcă, din fundul unui butoi sau de la capătul unui tunel lung i-au răsunat în minte. Nu-și dădea seama dacă și le imaginase sau dacă fuseseră rostite cu adevărat de omul care-i maltrata gura. A încercat să îngaime ceva, așteptându-se ca glasul să-i sune la fel ca atunci când mergea la dentist – chiar așa, trebuia să-și facă o programare –, dar n-a reușit să scoată decât un geamăt care parcă venea din abdomen. În ciuda semnalelor repetate trimise de creier, limba refuza să se miște, făcând-o incapabilă să transforme sunetele în cuvinte. Dintr-odată, degetele i-au apăsat limba și mai tare. O simțea perfect, chiar dacă nu putea s-o miște. Când i-a fost împinsă pe gât în jos, a avut senzația că se îneacă. A făcut ochii mari și a rămas cu privirea țintuită în familiarele plăcuțe ale tavanului.