Adevărul e că scriitorii nu se pricep să scrie despre propriile lor cărţi. Sunt fie extrem de încrezuţi, spunând lucruri de genul: „Inteligenţa sclipitoare care mă caracterizează iese cel mai bine în evidenţă în uimitoarea mea povestire intitulată «Ipotenuza în nădragi sexy»“, fie dau dovadă de un insuportabil sentimentalism prefăcut: „Pisica mea Ootsywootums mi-a dat întotdeauna cele mai bune idei, nu-i aşa, miausum?” Sau ne spun lucruri pe care NU vrem să le ştim despre modul şi circumstanţele în care le-a venit ideea unei povestiri: „Într-o noapte de ianuarie, la o oră târzie, când mă chinuiau spasmele unei toxiinfecţii alimentare, m-am pomenit pe gresia rece de pe podeaua din baie, gândindu-mă…” Toate acestea m-au dus la concluzia că scriitorilor ar trebui să li se permită să vorbească numai şi numai despre cărţile altora, nicidecum despre ale lor. Nu sunt nişte judecători corecţi ale propriilor scrieri. Mark Twain credea că Tom Sawyer e cel mai bun dintre romanele sale. Greşit. (Cu toate că scena în care Huck şi Tom merg la propria lor înmormântare e foarte reuşită.) Iar locurile unde s-au înfiripat ideile celor mai multe povestiri nu sunt tocmai interesante. Eu am scris poveşti care mi-au venit în minte după un drum până la oficiul poştal sau după citirea greşită a unui afişier, sau după momentele petrecute în spatele unei maşini cu rulotă pe care n-o puteam depăşi şi care mergea cu opt kilometri pe oră. Sau după ce am ascultat, sau mai degrabă n-am ascultat, o predică plictisitoare. Şi asta nu mi s-a întâmplat numai mie. Povestirea lui P.G. Wodehouse „The Great Sermon Handicap” a fost evident inspirată de o predică deosebit de lungă şi de anostă, şi cine poate şti câte dintre capodoperele literaturii n-au fost create în acelaşi mod? Litera stacojie? În căutarea timpului pierdut? Lolita? O dată mi-a venit o idee în timp ce mă uitam la General Hospital. S-a întâmplat în zilele de glorie ale lui Luke şi ale Laurei, când toată lumea îl credea mort pe Luke şi funeraliile lui aveau loc într-o discotecă (nu puneţi întrebări), şi el s-a furişat acolo să ia ceva şi a ascultat elogiile care i se aduceau, iar eu m-am gândit: „Ei, asta au furat-o din Tom Sawyer, şi apoi: „Păi, dacă ei au furat ideea, pot s-o fur şi eu.” Dar nimic din toate cele de mai sus nu vă spune de unde a apărut cu adevărat ideea respectivă – bănuiesc că de undeva, din profunzimea lobului temporal sau din nucleul amigdalian – sau, de ce nu, dintr-o conversaţie auzită din întâmplare, sau la vederea unui card de gâşte peste care ninge, sau a unui titlu de ziar pe care scriitorul îl găseşte hilar (am citit în dimineaţa asta un articol despre directorul unui liceu care a redactat o serie de reguli de dans pentru balul de absolvire, cum ar fi: „Ambele picioare trebuie să rămână tot timpul pe podea”), sau enervant, sau ironic, sau oribil (sau toate la un loc), şi care declanşează ceva, impunându-i să scrie o poveste. Şi nu vă spune nimic despre modul în care evoluează povestea, de la idee la Produsul Final. (Ideea din General Hospital/Tom Sawyer a virat strâns la stânga şi s-a transformat într-o poveste cu stafii). Şi de fapt nu vreţi să ştiţi asta, nu mai mult decât v-aţi dori să ştiţi cum a scăpat Houdini din cufărul ăla încuiat. Şi după ce am explicat una dintre tehnicile de creare a intrigii pe care o folosisem, unul dintre elevii mei de la Clarion/West1 mi-a spus: „Ştiam că sunteţi o scriitoare bună, dar aici e vorba pur şi simplu de o grămadă de trucuri.” Aşa că n-o să vă povestesc nimic din toate astea. Şi n-o să vă vorbesc în niciun caz despre cariera mea. Niciun om cu mintea întreagă nu-şi doreşte să audă aşa ceva. Fapt care nu-mi lasă la dispoziţie prea multe subiecte. Dar şi eu şi dumneavoastră ne-am afundat prea mult în această introducere ca să mai dăm acum înapoi. Aşadar, ce-ar fi să vă vorbesc despre unele dintre lucrurile pe care le găsesc interesante sau care îmi plac şi a căror influenţă s-ar putea să se simtă sau nu în povestirile pe care urmează să le citiţi?