Ecranul enorm cu plasmă din biroul directorului Agenției Naționale de Securitate se lumină, în timp ce jaluzelele electrice întunecau camera cu un bâzâit suav. Un bărbat îmbrăcat la costum, cu un aspect impecabil, aștepta, după o masă de mahon, ca atotputernicul Michael Owen să îi explice de ce îl obligase să vină numaidecât de la New York.
— Domnule Allen – uriașul negru își drese vocea și îl țintui cu privirea. Vă mulțumesc că ați venit să mă vedeți cu atâta promptitudine.
— Presupun că nu exista altă opțiune, domnule, răspunse acesta.
Nicholas L. Allen era un agent obișnuit cu astfel de împrejurări. Se împlineau deja două decenii de când străbătea, cu destul de multă agilitate, pădurile birocratice din Washington D.C. și putea număra pe degetele de la o mână de câte ori pusese piciorul în acel birou. Dacă directorul Owen îl convocase în vizuina lui din Fort Meade, Maryland, însemna că urma să aibă de-a face cu o situație de criză. Și încă una mare. Măcar atât putuse și el să facă: să dea curs convocării cât mai repede posibil.
— Veți vedea, colonele Allen, continuă Owen. Încă îl privea cu atenție și severitate. Cu șase ore în urmă, ambasada noastră din Ankara ne-a trimis un filmuleț pe care vreau să vi-l arăt. Vă rog să fiți atent la toate detaliile și, în final, să îmi împărtășiți impresiile dumneavoastră. O veți face?
— Bineînțeles, domnule.
Nick Allen fusese antrenat pentru astfel de lucruri: să își asculte superiorii fără să se opună. Corespundea profilului unui soldat perfect: bine făcut, aproape un metru optzeci și cinci înălțime, maxilar pătrățos, marcat de câteva cicatrici dobândite în luptă, și ochi albaștri în care se putea citi de la o bunătate infinită la o furie cât se poate de sălbatică. Se lăsă docil pe spate, în fotoliu, și se uită la liniile multicolore de pe ecran care dispărură când apăru prima imagine.
Tresări.
Într-o cameră cu pereții scorojiți și plini de pete aștepta un bărbat legat la mâini și cu capul acoperit cu o glugă. Cineva îl îmbrăcase într-o salopetă portocalie, precum acelea pe care le purtau deținuții din închisorile federale din Statele Unite. Cu toate acestea, indivizii care roiau în jurul lui nu păreau câtuși de puțin a fi nord-americani. Allen reuși să numere doi, poate chiar trei
6
tipi îmbrăcați în costume de tip jellabiya1, care își ascundeau fețele cu cagule negre. „Limita dintre Turcia și Iran, își spuse el în gând. Poate chiar Irak”. Privi cu atenție imaginile și recunoscu numaidecât diverse graffiti în limba kurdă, impresie care îi fu confirmată când îi auzi pe bărbați vorbind. Filmulețul era de o calitate rezonabilă, chiar dacă fusese filmat cu o cameră video obișnuită. Sau poate chiar cu un telefon mobil. O frază mai aparte îi permise să identifice locul de proveniență al bărbaților. „Granița cu Armenia”, conchise el. În plus, doi dintre ei aveau atârnat câte un AK-47 pe umăr, iar la centură niște cuțite mari cu lama curbată, tipice pentru acea regiune. Nu îl surprinse prea tare faptul că operatorul camerei video era cel care dirija scena. Nici faptul că îi vorbea ostaticului într-o engleză cu accentul acela aspru, pe care îl auzise de atâtea ori în nord-estul Turciei.
— Bun. Acum spune ce trebuie! porunci acesta.
Prizonierul tresări când simți niște mâini puternice care îl apucară de gât și îl răsuciră cu forța în direcția camerei de filmat, dându-i jos gluga.
— Spune-o!
Bărbatul de pe ecran ezită. Nu arăta prea bine. Avea barba neîngrijită, părul ciufulit și fața murdară, suptă și arsă de soare. Nick Allen fu surprins că nu reușea să îl vadă mai bine. Lumina era slabă. Probabil provenea de la un singur bec. Cu toate acestea, ceva din profilul lui îi părea cunoscut.
— În numele Forțelor de apărare populare… îi cer guvernului din Statele Unite să nu îi mai sprijine pe invadatorii turci, spuse atunci bărbatul într-o engleză perfectă. În spatele lui se auzi un ropot de strigăte.
— Continuă, câine!
Bietul bărbat, pe care nu reușea nicicum să îl identifice, chiar dacă se concentra la toate gesturile acestuia, începu să tremure. Se legănă în față, îndreptându-și mâinile legate spre camera de filmat. Câteva dintre degete îi erau înnegrite, poate degerate, și părea să țină în mână un obiect micuț. Nick Allen deschise larg ochii când văzu un fel de lănțișor opac, cu o formă neregulată, nu prea atrăgătoare.
— Dacă vreți să mă salvați, faceți ce vă cer ei, spuse bărbatul, ca și când o tristețe infinită se lăsase peste el. Viața mea… Viața mea merită retragerea trupelor NATO pe un perimetru de două sute de kilometri distanță de Agri Daghi.