Coniţa Raquel Ruiz a plâns foarte mult când Maica Benita i-a telefonat ca să-i spună că de dimineaţă au găsit-o pe Brígida moartă. Apoi s-a mai liniştit un pic şi i-a cerut mai multe amănunte: — Amalia, femeia aia mititică şi chioară care era un fel de servitoare a ei, nu ştiu dacă vă amintiţi de ea… 

— Cum să nu, Amalia… 

— Aşa, cum vă spuneam, Amalia i-a adus cana de ceai tare, cum îi plăcea ei să-l bea seara, şi zice Amalia că Brígida a adormit imediat, liniştită ca întotdeauna. Se pare că înainte să se culce tocmai cârpise o cămaşă de noapte splendidă de culoare crem… 

— A, ce bine că aţi pomenit de ea, Măicuţă, slavă Domnului! Că uitasem cu necazul ăsta. S-o împachetaţi şi să mi-o lase Rita la poartă. Asta e cămaşa de noapte a nepoatei mele Malú, care s-a măritat de curând, ştiţi că v-am povestit. În luna de miere şi-a agăţat-o în închizătoarea geamantanului. Îmi plăcea să-i duc Brígidei lucruri la reparat, ca să-şi mai umple timpul biata de ea şi să simtă că încă mai face parte din familie. Nimeni nu se pricepea ca ea la treburi din astea fine. Avea nişte mâini…! Coniţa Raquel s-a ocupat de înmormântare; priveghiul la capela Casei de Exerciţii Spirituale a Încarnării din Chimba, unde Brígida îşi petrecuse ultimii ani, cu o liturghie solemnă pentru cele patruzeci de interne, cele trei călugăriţe şi cele cinci fetiţe orfane, la care participaseră fiii, nurorile şi nepoatele ei. Cum era ultima slujbă care se oficia în capelă înainte de a fi dezafectată de Arhiepiscop şi de a fi demolată Casa, slujba a ţinut-o Părintele Azócar. Apoi înmormântarea în cavoul familiei Ruiz, aşa cum îi promisese întotdeauna. Cavoul, din nefericire, era destul de plin. 

Dar, cu câteva telefoane, coniţa Raquel a aranjat să i se facă un loc şi Brígidei, oricum o fi. Certitudinea că doamna Raquel o să-şi ţină promisiunea şi o s-o lase şi pe ea să se odihnească sub acele lespezi de marmură făcuse ca ultimii ani ai bietei bătrâne să se scurgă în tihnă; moartea ei fusese „ca o flăcăruie ce s-a stins”, potrivit vorbelor demodate, dar emoţionante ale Maicii Benita. După o vreme, bineînţeles, o să trebuiască să facă o triere şi să mai scoată din rămăşiţele îngropate în cavou – o mulţime de bebeluşi morţi pe vremea când nu existau leacuri nici măcar pentru boala de membrană2 , o mademoiselle moartă departe de patria ei, unchi holtei ale căror identităţi deveniseră ceţoase; iar apoi să strângă aceste oseminte felurite într-o ladă care să ocupe spaţiu puţin