Dumnezeu a existat dintotdeauna. La începutul timpurilor el era singur. În afară de el nu exista nimic. Nici măcar "lumina", bunăoară. Şi pe vremea aceea dumnezeu se numea "Elohim". Aşa se spune în textul ebraic vechi al cărţii "Facerea". Textual, cuvîntul "elohim" înseamnă "zei", şi este destul de curios că Biblia îl numeşte aşa pe un domn care era cu desăvîrşire singur. Aşadar, "Elohim", sau "Iahve", "Savaot", "Adonai", cum îi mai spune Biblia în diverse pasaje, se plictisea (sau "se plictiseau") de moarte în mijlocul haosului înconjurător, sau "tohu vabohu", cum numea Biblia haosul, ceea ce în traducere liberă ar însemna "talmeş-balmeş". Şi fiindcă veşnicia-i nesfîrşit de lungă, de bună seamă că "elohimii" s-au plictisit aşa milenii şi milenii fără număr. Pînă la urmă, şi-a zis dumnezeu (aşa îi vom spune de acum încolo, în spiritul vremurilor noi) că, devreme ce este dumnezeu şi care va să zică atotputernic, nu se cade să se prăpădească de dor şi de urît, ci trebuie neapărat să facă o treabă oarecare. Şi s-a apucat moşneagul să creeze. Ar fi putut, ce-i drept, să le facă pe toate dintr-o dată. Ei bine, nu! Şi-a zis că n-are rost să se grăbească: "Toate la timpul lor". Şi a făcut, la început, numai cerul şi Pămîntul. Mai bine zis, materia a apărut de la sine îndată ce şia manifestat el voia. Ce-i drept, o materie la început informă, pustie, plină de umezeală, un "talmeş-balmeş". "Şi pămîntul era fără chip şi pustiu şi întuneric era deasupra adîncului, iar duhul lui dumnezeu se purta pe deasupra apelor", spune versetul 2 din primul capitol al cărţii "Facerea". Care-i tîlcul acestor cuvinte, cititorul Bibliei n-are cum şi nici nu trebuie să ştie. Şi ca să nu facă boroboaţe dumnezeu s-a gîndit că-i trebuie lumină. Ceea ce înseamnă ― nu-i aşa? ― că, înainte de asta, milenii şi milenii de-a rîndul a orbecăit în întuneric. Noroc că n-avea de ce se lovi, pentru că de jur împrejur nu era nimic. "Şi a zis dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi s-a făcut lumină" (Facerea, I, 3). Ce fel de lumină era aceea, Biblia nu spune. Spune doar atît: "şi a văzut dumnezeu că lumina este bună". A rămas adică încîntat de realizarea lui. Prima lui grijă a fost "să despartă lumina de întuneric". Ce înseamnă asta, iarăşi n-are rost să încercăm a înţelege. "Şi a numit dumnezeu lumina ziuă, şi întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua întîi" (Facerea, I, 5). După aceea moşneagul s-a apucat să creeze... ghiciţi ce? Iarăşi cerul! Iată cum descrie "sfînta" scriptură această operaţie prin care dumnezeu a creat pentru a doua oară cerul: "Şi a făcut dumnezeu tăria cerului şi a despărţit apele care sînt dedesubtul tăriei de apele care sînt deasupra tăriei. Şi s-a făcut aşa. Şi a numit dumnezeu tăria cer; şi a fost seară, şi a fost dimineaţă: ziua a doua" (Facerea, I, 7―8). Povestea aceasta cu apa de "deasupra" şi de "dedesubtul" tăriei oglindeşte o eroare profundă a tuturor popoarelor primitive. Într-adevăr, oamenii din vechime credeau că cerul este masiv, tare, de unde şi denumirea de "tărie". Se presupunea că de partea cealaltă a tăriei se află un uriaş rezervor de apă, al cărui fund este cerul. Astăzi orice om cu carte ştie că ploaia provine din apa care se evaporă de pe Pămînt. Vaporii de apă, condensîndu-se, formează norii, din care umezeala cade, sub formă de precipitaţii, pe suprafaţa Pămîntului. Într-o vreme se credea însă că ploaia este apa care curge din rezervorul acela de deasupra prin nişte ferestre special făcute în acest scop. Această părere, care acum ne face sa zîmbim compătimitor, s-a menţinut multă vreme. O împărtăşeau toţi învăţaţii teologi din primele veacuri ale creştinismului. Dar să trecem mai departe. Ziua a treia dumnezeu a folosit-o pentru o muncă ale cărei roade au fost şi mai preţioase decît cele dinainte. Şi-a coborît privirile asupra apelor de jos şi şi-a zis că ar fi bine să le adune laolaltă şi să lase astfel să iasă la iveală părţile de uscat. Supunîndu-se voinţei sale, apele s-au unit în văile formate instantaneu pentru a le primi. Tot instantaneu s-au format şi întinderile de uscat, înălţimile de pe care apele au început să curgă sub formă de pîraie şi rîuri spre mări şi lacuri. "Şi a numit dumnezeu uscatul pămînt, iar adunarea apelor a numit-o mări. Şi a văzut dumnezeu că este bine" (Facerea, I, 10). După cum se vede, de cele mai multe ori moşul era tare încîntat de treaba lui.
TOP 10 Cărți