PARTEA ÎNTÂI. VATRA ŞI SALAMANDRA.

 Era o plăcere să dea foc. Era o plăcere ieşită din comun să vadă cum obiectele se mistuie în flăcări, să le vadă cum se înnegresc şi cum se schimbă. Să stea cu degetele încleştate pe montura de alamă a uriaşului piton care scuipa petrol ca un venin asupra lumii, săşi simtă sângele zvâcnind în tâmple, în timp ce mâinile lui, ca cele ale unui fantastic dirijor, conduceau toate simfoniile flăcărilor, nimicind prin foc rămăşiţele şi ruinele carbonizate ale istoriei. Cu casca numerotată simbolic 451, aşezată pe capul masiv, cu ochii aruncând flăcări portocalii la gândul a ceea ce urma să fie, deschise aprinzătorul şi casa explodă întro vâlvătaie hămesită, incendiind cerul serii într-un vârtej de roşu, galben şi negru. Păşi în mijlocul roiului de scântei. Mai presus de orice, îşi dorea – la fel ca în vechea glumă – să împingă o nalbă, cu un băţ, în vâlvătaie, în timp ce cărţile cu paginile, fâlfâind ca nişte aripi de porumbel, mureau pe verandă şi pe pajiştea din faţa casei. În timp ce cărţile săreau în sus în vârtejuri de scântei, scrumul lor fiind purtat departe de vântul pe care incendiul îl preschimba într-un nor întunecat. Montag rânji, acel rânjet înfricoşător al oamenilor atinşi de flăcări şi ţinuţi de ele la distanţă. Ştia că, atunci când se va întoarce la unitatea de pompieri, îşi va putea face cu ochiul în oglindă, ca un comediant cu chipul înnegrit cu dop ars. Mai târziu, când va merge la culcare, îşi va simţi prin întuneric muşchii feţei încremeniţi în acelaşi rânjet necruţător ca focul. Acel surâs nu dispărea niciodată, niciodată, de când se ştia el. Îşi agăţă în cuier casca lucioasă ca un cărăbuş, apoi o lustrui; alături îşi atâmă cu grijă haina de protecţie din material neinflamabil; făcu duş cu apă din belşug. După aceea, fluierând, cu mâinile în buzunare, traversă etajul unităţii de pompieri şi păşi în gol. În ultima clipă, când părea să nu mai aibă vreo scăpare, scoase mâinile din buzunare şi se prinse de bara aurie. Se lăsă să alunece în jos şi îşi frână coborârea când ajunse cu călcâiele la nici trei centimetri de podeaua de beton de dedesubt. Ieşi din clădire şi porni pe strada pustie în miez de noapte, îndreptându-se către metrou; de aici, trenul silenţios, cu aer comprimat, îl coborî prin tunelul său gresat, în măruntaiele pământului, apoi, deschizând uşile într-un val de aer cald, îl depuse pe scara rulantă cu dale alburii care urca la suprafaţă, într-un cartier de la marginea oraşului. Fluierând, se lăsă purtat de scara rulantă înspre aerul încremenit al nopţii. Porni spre colţ, fără a se gândi la ceva anume. Cu toate acestea, înainte de a da colţul încetini pasul, ca şi cum un vânt s-ar fi iscat din senin, ca şi cum cineva l-ar fi chemat pe nume.