Luni. Creatura asta nouă cu părul lung mă cam încurcă. Îmi dă mereu târcoale şi mă urmăreşte. Nu prea-mi place asta fiindcă nu-s obişnuit cu societatea. Mai bine stătea cu celelalte animale... Azi e timp noros, bate vânt de la răsărit. Cred c-o să vină ploaia peste noi... „Noi”? De unde-am scos şi cuvântul ăsta?

Ah, mi-aduc aminte: îl spune mereu creatura cea nouă. Marţi. Mă tot uit la cascadă. E mare şi cred că-i cel mai frumos lucru de pe tot domeniul. Creatura cea nouă îi zice cascada Niagara. De ce, nu prea ştiu. Pretinde că seamănă cu cascada Niagara, dar ăsta nu-i un motiv. Mi se pare că bate câmpii. Eu unul n-am apucat încă să dau nume la nimic. În schimb, creatura cea nouă dă nume la tot ce-i iese-n cale. Eu nici n-apuc să protestez. Şi găseşte mereu acelaşi pretext: că seamănă cu ceva. Să luăm, de exemplu, pasărea Dodo. Zice că, de cum te uiţi la ea, nu se poate să nu vezi că seamănă cu pasărea Dodo. Aşa că, fară doar şi poate, va trebui să poarte numele ăsta. N-am chef să mă enervez 13 pentru atâta lucru. Oricum, tot n-ar sluji la nimic. Auzi colo, Dodo! Seamănă aia cu pasărea Dodo cum semăn eu! Miercuri. Mi-am făcut un adăpost pentru ploaie, dar nam avut parte de linişte.

Creatura cea nouă a venit înăuntru fară s-o cheme nimeni. Când am încercat s-o dau afară, a scos apă pe găurile cu care se uită, pe urmă a şters-o cu dosul labelor şi-a făcut zgomotul pe care-l fac celelalte animale când sunt supărate. Tare-aş vrea să tacă din gură, dar vorbeşte tot timpul. Şi asta, la biata creatură, sună ca un fel de bălmăjeală repezită. Nici nu prea ştiu cum să-i spun.

N-am mai auzit niciodată voce omenească până acum, şi orice sunet nou şi deosebit care se rătăceşte în liniştea solemnă a singurătăţii visătoare din jur îmi răneşte auzul şimi pare o notă falsă. Şi sunetul ăsta nou e atât de-aproape! Îl aud lângă umăr, la ureche, întâi într-o parte, pe urmă-n cealaltă. Iar eu sunt obişnuit cu sunete mai mult sau mai puţin îndepărtate. Vineri. Orice-aş face, creatura o ţine pe-a ei şi dă nume la toate. Nici nu se sinchiseşte. Pentru domeniu aveam un nume foarte bun. Suna muzical şi drăguţ: GRĂDINA RAIULUI. Eu îi spun mai departe tot aşa, dar numai pentru mine, nu în public. Creatura cea nouă zice că, de vreme ce peste tot sunt numai păduri, stânci şi privelişti frumoase, nu aduce câtuşi de puţin cu o grădină. Zice că seamănă cu un parc şi cu nimic altceva decât cu un parc. Prin urmare, fără să mă consulte, l-a rebotezat PARCUL CASCADEI NIAGARA. Mi se pare destul de arbitrar.

A şi apărut o inscripţie: NU CĂLCAŢI PE IARBĂ. 14 S-a zis cu traiul meu fericit de odinioară. Sâmbătă. Creatura cea nouă mănâncă prea multe fructe. Foarte probabil, în curând n-o să ne mai ajungă nici unuia din noi. Iarăşi „noi” – cuvântul ei. Dar acuma-i şi-al meu, de când îl aud aşa de des. Foarte multă ceaţă de dimineaţă. Eu unul nu ies pe ceaţă. Ea iese. Iese pe orice vreme şi pe urmă vine înăuntru cu picioarele pline de noroi. Şi vorbeşte. Ce plăcut şi linişte era înainte aici! Duminică. Am scos-o la cap. Ziua asta e din ce în ce mai greu de suportat. În noiembrie trecut a fost aleasă ca zi de odihnă şi păstrată ca atare de atunci încoace, înainte aveam şase din astea pe săptămână. Azi dimineaţă am prins-o pe creatura cea nouă că încerca să ia mere din pomul cu fructul oprit. Luni. Creatura cea nouă spune că o cheamă Eva. Merge, n-am nimic împotrivă.

Zice c-are nume, ca s-o chem când vreau să vină. I-am spus atunci că-i inutil. Cuvântul m-a ridicat evident în ochii ei, fiindcă e într-adevăr un cuvânt pe cinste, care merită să fie repetat, îmi mai zice că nu e o creatură oarecare, e o ea, ceea ce-i destul de neconcludent, dar, oricum, pentru mine-i totuna. Puţin îmi pasă ce e. Numai de şi-ar vedea de-ale ei şi n-ar mai trăncăni atâta. Marţi. A umplut tot domeniul cu nume execrabile şi inscripţii respingătoare: