− Cărți! exclamă Tuppence. Rostise cuvântul pe un ton țâfnos.

− Ce-ai spus? întrebă Tommy. Tuppence îi aruncă o privire din partea cealaltă a camerei.

− „Cărți“ am spus, repetă ea. − Acum înțeleg la ce te referi, zise Thomas Beresford. În fața lui Tuppence erau înşirate trei lăzi mari. Din fiecare fuseseră scoase tot felul de cărți, însă mai mult de jumătate erau pline. − Incredibil, zise Tuppence.

− Ce, că ocupă aşa de mult loc? − Da. − O să le aranjezi pe toate pe rafturi?

− Nu ştiu ce-o să fac, răspunse Tuppence. Asta-i şi problema mea. Nu ştiu niciodată dinainte cu precizie ce-o să fac. Of, Doamne, oftă ea.

− Hai, fii serioasă, replică soțul ei. Eu aş zice exact pe dos. Problema cu tine e că întotdeauna ai ştiut mult prea bine şi dinainte ce-o să faci. − De fapt, voiam să spun, continuă Tuppence, că suntem cum suntem, c-am îmbătrânit, c-avem probleme din cauza − ce să ne mai ascundem după degete − reumatismului, mai ales când trebuie să facem ceva efort; adică bănuieşti şi tu ce înseamnă să te întinzi să pui cărțile, să te apleci să iei obiecte de pe rafturi, să te laşi în genunchi ca să cauți ceva pe rafturile de jos, după care să te chinui puțin să te ridici în picioare. − Da, da, zise Tommy, neajunsurile vârstei. Asta voiai să spui?

− Nu, nu asta voiam să spun. Încercam să spun c-a fost minunat c-am putut să ne cumpărăm o locuință nouă, c-am găsit locşorul ăsta unde ne-am dorit să ne mutăm şi să trăim, căsuța la care am visat dintotdeauna − sigur, după ce-i aducem câteva modificări. − Da, să dărâmăm câțiva pereți ca să lărgim una−două camere, zise Tommy, să adăugăm ceva ce tu numeşti verandă, constructorul, balcon, iar eu prefer să-i spun logie.