Cu mişcări rapide ale creionului a început să-şi retraseze chipul, lărgind ovalul ochilor, rotunjind fruntea, lăţind obrajii înguşti, făcând buzele mai pline, bărbia mai mare. „Gata, acum arăt mai bine. Păcat că o faţă nu poate fi redesenată înainte de a fi creată ca planurile pentru faţada Domului.” Trilul unei păsări a ajuns în cameră prin fereastra înaltă de trei metri, pe care o deschisese în aerul rece al dimineţii. Şi-a ascuns hârtia de desen sub perna de la capul patului şi a coborât fără zgomot în stradă, pe scara în spirală, făcută din piatră. Prietenul lui Francesco Granacci era un tânăr de nouăsprezece ani, mai înalt cu un cap decât el, cu părul blond şi ochii ageri, albaştri. Ani în şir, Granacci i-a furnizat materiale pentru desen şi refugiu în casa părinţilor lui vizavi de Via dei Bentaccordi, precum şi schiţe împrumutate pe furiş din atelierul lui Ghirlandaio. Chiar dacă era fiul unei familii înstărite, Granacci a fost înscris ucenic în atelierul lui Filippino Lippi la zece ani, la treisprezece ani a pozat pentru figura centrală a tânărului înviat din pictura „Sfântul Petru înviind pe nepotul împăratului” din mănăstirea carmeliţilor, pe care Masaccio a lăsat-o neterminată, iar acum era ucenicul lui Ghirlandaio. Granacci nu-şi lua în serios propria pictură, dar avea un ochi ascuţit pentru talentul altora.