— Ești un kallikanzaros! (în greacă spiriduș), proclamă ea, dintr-o dată.
M-am întors pe partea stângă și am zâmbit prin întuneric.
— Mi-am lăsat copitele și coarnele la Oficiu.
— Ai auzit povestea!
— Numele meu este Nomikos!
M-am întins după ea și am găsit-o.
— De data asta ai de gând să distrugi lumea?
Am râs și am tras-o lângă mine.
— O să mă mai gândesc. Dac-așa se face Pământul praf...
— Tu știi că acei copii care s-au născut aici, de Crăciun, au în ei sânge de
kallikanzaros și odată chiar mi-ai povestit că ziua ta de naștere...
— Bine, bine!...
Mi-a trecut prin minte că ea glumea doar pe jumătate. Cunoscând unele
dintre lucrurile ce pot fi găsite întâmplător în Locurile Vechi, devenite acum
Locurile Fierbinți, aproape că ajungi să crezi în mituri fără vreun efort
suplimentar — cum e cazul poveștii cu spiridușii aceia semănând cu Pan, care
se adună în fiecare primăvară să-și petreacă zece zile cu tăiatul Pomului Lumii,
doar pentru a fi împrăștiați în ultimul moment de sunetul tălăngilor de Paști.
(Cling-cling — tălăngile, cranț-cranț — scrâșnetul dinților, tropa-tropa —
copitele etc.) Cassandra și cu mine nu obișnuiam să discutăm în pat probleme
de religie, de politică sau de folclor egeean (deși, pentru mine, născut fiind în
această zonă, amintirile sunt încă vii, oarecum).