Părinţii mei se trag dintr-un sat din partea de din jos a Gorjului, a început mătuşa Maria, învăţătoarea pensionară. Taica îşi cîştiga viaţa cu cărăuşia. Pămînt nu stăpînea. Avea doi cai pirpirii şi o căruţă cu coviltir. Casa lui, alcătuită dintr-o odaie, era făcută din chirpici şi lipită de grajdul în care se aflau caii. Rămăsese orfan de mic; abia împlinise doisprezece ani cînd murise bunicul şi-i lăsase moştenire, pe lîngă colibă, doar o căruţă şi doi cai. Cînd l-au văzut singur, fără nici un fel de rudă nici mai de aproape, nici mai de departe, unii l-au sfătuit să vîndă caii şi căruţa şi să se bage slugă la boierul Stîrcea, care-şi avea conacul chiar lîngă sat. Însă el s-a apucat de cărăuşie cît era de mic; fiindcă de îndată ce se făcuse mai măricel, bunicul îl luase cu el oriunde se dusese, îl deprinsese de cînd era de-o şchioapă cu şoselele nesfîrşite, pline de praf şi de hîrtoape, bătute fără milă de arşiţa soarelui, cu potecile umbroase ale pădurilor şi cu nopţile petrecute sub coviltirul de rogojină, în scîrţîitul molcom al roţilor unse cu economie. Nu-l speriau nici ţipetele cucuvaielor, nici umbrele pomilor clătinîndu-se cu chipuri de balauri în lumina lunii, ori furtunile ce-l prindeau uneori pe cîmp sau prin păduri, nici zăpada, nici lupii care urlau iarna a spaimă, chinuiţi de foame, alergând în haite pe drumuri de pradă. Vreo doi-trei ani, pînă a mai crescut, a dus-o mai greu, dar se învăţase cu toate nevoile şi nu se plîngea. Se mulţumea cu cîte un boţ de mămăligă şi cu cîte o ceapă, iar din vară pînă toamna tîrziu se hrănea mai mult cu poamele de prin grădini, că de poame, slavă Domnului, era plin pămîntul, de nu mai ştiau oamenii ce să facă cu ele. Aşa a crescut tata de capul său şi, răbdător, mai punea cînd şi cînd şi cîte un ban deoparte. Cînd s-a pornit războiul contra turcului s-a dus voluntar şi s-a întors acasă cu o decoraţie, pe care stăpînirea i-o dăduse ca dovadă a vitejiei lui. La douăzeci şi şapte de ani s-a îndrăgostit de-o fată de-i zicea Zamfira.