Cândva, strămoșul Bucur a ales un loc bun, cam la jumătatea distanței între Dunăre și Carpaţi, a făcut o stână, o casă și a întemeiat Bucureștii. Urmașii lui Bucur au ridicat orașul după un plan bine chibzuit, lăsând câmpia să pătrundă până aproape de inimă lui, ca niște limbi uriașe și aspre de stepă, creând o seamă de golfuri. Până în preajma celui de al doilea război mondial, partea de răsărit a Bucureștilor își avea dreptul leului în privința golfurilor. Cele mai mici se pierdeau însă în fața golfului imens oare pătrundea până aproape de Bariera Vergului, cu holde și lanuri de porumb, cu cariere de pietriș și nisip și cu o sumedenie de fabrici de cărămidă. Golful pornea cam de la linia forturilor dinspre comuna Cățelu și se resfira ca un evantai întors cu coada către oraș, străjuit într-o parte de Calea Dudeștilor cu case multe, sistematizate după o idee preluată de la Tumul Babei, până în dreptul vechii pulberării. În partea stângă, linia de demarcare era calea ferată București-Oltenița, în jurul căreia patronau Uzinele Malaxa și fabrica de ciment Titan. Rămasă la mijloc, această câmpie lungă de peste șase kilometri și lată de cel puțin doi, prezenta o mare atracție pentru nevoiașii țării, ce își găseau refugiu în București, convinși că diferența dintre Capitală și sate nu-i chiar așa de mare cum voiau să o înfățișeze unii. Acești cuceritori ai Bucureștilor, pe care istoria nu-i pomenește, veneau de prin satele lor cu bocceluțe în mâini, cu visuri și cu o foame strașnică, ocheau câte un loc de muncă, măsurau din priviri mărimea câmpurilor și se așezau pe câte o parcelă, îngrămădind acolo avutul puțin și ceea ce mai rămânea din visuri. Astfel, peste noapte se ridicau garduri de nuiele sau de mărăcini, case cu o singură încăpere, făcute din chirpici, străzi pe care primăria Capitalei le boteza cu nume năstrușnice, străzi ce rămâneau nebotezate până începeau să umble pe picioarele lor, cartiere care îngropau faima foștilor stăpâni ai acestor meleaguri, Dudeștii, Pantelimonii, Floreștii, Bazileștii, Lupeștii, Arvăteștii și Dumnezeu știe cum i-a mai chemat pe marii latifundiari de odinioară. În chestia asta cu dispariția latifundiilor, domnul Mitică Oțoțoc era de părere că o sumedenie de tradiții se duc de râpă, rămânând peste timp numai convingerea că Bucureștii cresc cu repeziciune și că ciobanul fusese bun de saftea. Domnul Mitică Oțoțoc, observator fin al evenimentelor, aveau unele păreri nostime în privința epidemiei de venetici, fiindcă așa spunea el glumeț: „Epidemie”. Era limpede pentru mulți oameni că Mitică Oțoțoc face parte din tagma povestitorilor înrăiți, care, când își pornesc morișca și se așază la taclale îi uită sfântul. Dar, spre deosebire ele alți povestitori ce îți mănâncă sufletul cu o mie de banalități, Mitică știa să atragă ascultătorii atât prin noutatea unghiului din care privea el o problemă cât și printr-o frumoasă aplecare spre ironie. În povestirile sale folosea cu multă plăcere unele cuvinte subțiri, boierești. Prietenii săi, mai puțin școliți, îl întrebau adesea despre înțelesul acestora. Un astfel de amănunt îi crea o stare de superioritate printre oameni, iar Mitică avea grijă să o mențină. „Dacă ar fi să ne gândim nițel, spusese Oțoțoc la un chef, după primul război mondial începuse o uriașă migrație. Caravanele «conchistadorilor» au fost văzute de-a lungul a peste douăzeci de ani. Adică până în preajma celui de-al doilea război mondial. Întâietatea în goana spre București au avut-o oltenii, mai iuți de picior decât alții. Oltenii se orientau către ocupații din cele mai felurite și mai năstrușnice, care altora nu le treceau prin minte nici când băteau câmpii.