Voi începe prin a spune două lucruri care îi vor înfuria cu siguranţă pe unii oameni. În primul rând, limba pe care o folosim a început să umbrească relaţia dintre fapte şi fantezie. În al doilea rând, această situaţie este o consecinţă periculoasă a lipsei de educaţie din ţara noastră, care afectează acum o întreagă generaţie. Aceste două lucruri au condus la proliferarea minciunilor în cultura noastră, într-o măsură fără precedent. Au făcut posibilă transformarea minciunilor în arme care ne pot submina astfel, cu o perfidie şi mai mare, capacitatea de a lua decizii bune pentru noi înşine şi pentru concetăţenii noştri. Ce s-a întâmplat cu limba noastră? Cuvântul anului ales de Oxford Dictionary în 2016 a fost post-adevăr, definit drept adjectiv „legat de sau care denotă împrejurări în care faptele obiective au o influenţă mai mică asupra formării opiniei publice decât apelul la emoţii şi convingeri personale". A fost selectat deoarece utilizarea sa a crescut spectaculos în acel an. 

Cred că trebuie să ne întoarcem la folosirea vechiului cuvânt ,,adevăr", aşa simplu cum era, şi asta cât mai repede posibil. Şi trebuie să respingem ideea că adevărul nu mai există. Suntem prea prudenţi când vine vorba despre felul în care ne referim la falsitate. În încercarea de a evita confruntările personale, de a „ne înţelege", probabil că am început să folosim eufemisme când ne referim la lucruri care sunt de-a dreptul nebuneşti. De exemplu, minciuna că la pizzeria Comet Ping Pong din Washington, D.C., erau folosiţi sclavi sexuali într-o operaţiune condusă de Hillary Clinton l-a determinat pe Edgar M. Welch în vârstă de 28 de ani, din Salisbury, Carolina de Nord, să conducă peste 900 de kilometri de acasă până în locul respectiv şi să-şi descarce arma semiautomată în interiorul pizzeriei, duminică, 4 decembrie 2016 (la doar câteva zile după ce „post-adevăr" devenise cuvântul anului). Daily News din New York a numit minciuna „teorie marginală". 

O teorie, apropo, nu este o idee şi atât, ci o idee bazată pe evaluarea atentă a dovezilor. Şi nu orice fel de dovezi, ci unele care sunt relevante pentru chestiunea în discuţie, adunate în mod riguros şi nepărtinitor. Alte eufemisme pentru minciuni sunt contracunoaştere, jumătăţi de adevăr, perspective extreme, adevăr alterat, teorii ale conspiraţiei şi, denumirea mai recentă, ,,ştiri false". Sintagma „ştiri false" pare cam jucăuşă, de parcă ar fi vorba despre un copil care se preface că este bolnav pentru a scăpa de un test. Aceste eufemisme ascund faptul că povestea cu sclavii sexuali este o minciună sfruntată. Cei care au scris-o ştiau că nu este adevărată. Nu există două variante ale aceleiaşi poveşti când una dintre ele este o minciună. Jurnaliştii, dar şi noi, toţi, trebuie să încetăm să mai acordăm atâta atenţie unor lucruri care nu au o variantă contrară bazată pe fapte. O poveste are două variante atunci când există dovezi pentru ambele ipostaze ale unei poziţii. Apoi, oamenii rezonabili pot fi în dezacord cu privire la cântărirea dovezilor respective şi a concluziilor pe care le vor trage din acestea. Desigur, toată lumea are dreptul la propriile opinii. Dar nu şi la propriile fapte. Minciunile apar când faptele lipsesc şi, în multe cazuri, le contrazic în mod direct.