Simt cum toată lumea mă privește. Cu siguranță, toți oaspeții elegant îmbrăcați, care sorb din cocktailuri la o distanță considerabilă de piscină, se întreabă ce am de gând să fac în legătură cu micuțul plăpând, în vârstă de șase ani, care se chinuie să se mențină la suprafață sub privirile mele. Și eu mă întreb același lucru. De fiecare dată când îmi întind brațele ca să ajut copilul care se zbate, gestul îmi e respins de țipătul lui strident: „Reușesc și singur!“ Mă încearcă un sentiment incomod de responsabilitate, însă vreau să-i respect eforturile, așa că îl las să se chinuie în continuare. Tensiunea dintre privirile critice ale adulților și îndârjirea puștiului mă pune într-o situație cu adevărat stânjenitoare. Și nici măcar nu e copilul meu. Spencer e fiul prietenului meu, Zak, pe care l-am cunoscut în timpul studiilor de specializare de la Universitatea din Minnesota. Am ținut legătura, iar în toamna anului 2013 am avut șansa să locuiesc la el și la soția sa, Lydia, cât timp am participat la o conferință de psihologie în Florida. Întâmplarea a făcut ca fix în ziua în care am ajuns în Florida să aibă loc o petrecere de ziua Lydiei în curtea din spatele casei lor. Dintr-un motiv sau altul, Spencer s-a împrietenit imediat cu mine, lucru care părea să fie o abatere de la comportamentul lui distant.

Oamenii care veneau la petrecere se purtau așa cum se poartă de obicei adulții față de cei mici. Îl întrebau ce vârstă are folosindu-și cele mai bune voci „de copii“, îl îmbrățișau strâns sau se întrebau cu voce tare „Oare mă mai ții minte, Spencer?“ Erau încântători, însă această pălăvrăgeală într-un cadru de petrecere era precum kriptonita¹pentru Spencer. Am observat din limbajul lui corporal o contractare ușoară, în timp ce o senzație palpabilă de anxietate începea să-l copleșească. După ce un oaspete bine intenționat a exclamat „Ei bine, tinere, teai făcut tare chipeș!“, Spencer s-a întors brusc spre mine și mi-a spus „Vreau să mă ajuți cu înotul“. Când ne-am uitat amândoi către Zak și Lydia pentru a le cere permisiunea, ei miau spus că ar fi grozav dacă l-aș putea ține ocupat pe Spencer, pentru ca ei să poată primi oaspeții care tot soseau. Când ne pregăteam să intrăm în piscină, Spencer mi-a spus: „Ieri, la ora de înot, am exersat plonjonul și revenirea la margine“.

Mi-a arătat această reușită de două-trei ori, dar apoi s-a plictisit de acest succes. Aranjându-și ochelarii de înot Spider Man, m-a anunțat că va încerca să traverseze piscina pe întreaga lățime de 18 metri. Spencer m-a pus să stau la doi metri în fața lui, în timp ce el înota câinește spre partea cealaltă. La primele încercări, cu greu a reușit să treacă de jumătatea piscinei, iar de fiecare dată când începea să bată pasul pe loc, îmi respingea încercările de a-l ajuta. În cele din urmă ceda, îmi cerea ajutorul, iar eu îl duceam înapoi la margine. După ce se odihnea un minut, îmi spunea: „Hai să mai încercăm o dată“. Nu sunt eu vreun olimpic, însă, chiar și pentru un copil de șase ani, Spencer nu părea să fie înzestrat cu prea multă forță sau coordonare. Stilul lui de înot avea în mod cert un aer spastic și, privindu-l, nu puteai să nu fii cuprins de o senzație viscerală de disconfort, care se accentua de la gâfâitul lui zgomotos.

Îi apreciam curajul, dar în același timp mă îngrijora abilitatea lui de a se menține la suprafață. M-am uitat înspre Zak și Lydia căutând îndrumare; ei au dat din cap ca și când această sforțare spectaculoasă ar fi fost perfect normală. Cu fiecare încercare eșuată de a înota până la marginea opusă, Spencer devenea din ce în ce mai agitat, iar după al patrulea eșec, părea că e pe punctul de a izbucni în plâns. După ce l-am dus la margine, l-am lăudat pentru progresul formidabil pe care deja îl făcuse și i-am sugerat să mai încercăm a doua zi. Însă el nu mă privea în ochi și, de fapt, nu cred că a sesizat portița de scăpare pe care i-o oferisem. Părea foarte preocupat de ceva, repetând cauzele eșecului și încercând să găsească metode mai bune pentru a aborda problema. M-a privit intens, deși nu chiar în ochi, și a spus pe un ton firesc: „Încă o dată…“ Pentru a înțelege ambiția lui Spencer, ne ajută să știm câte ceva despre părinții lui. În timpul studiilor de specializare, Zak era unul dintre studenții de top la matematică aplicată. După absolvire, a acceptat o slujbă la NASA, unde era, tehnic vorbind, inginer spațial. Lydia era unul dintre cei mai buni avocați specializați în proprietate intelectuală din țară.

Împreună formau un cuplu remarcabil, cu intelecte și ambiții de calibru mare, dar erau, în același timp, niște oameni modești și generoși, pe prietenia cărora mă puteam baza oricând. Pe parcursul drumului de la aeroport spre casa lor, Zak mi-a spus că îl îngrijora foarte mult Spencer. Cât timp era la grădiniță, nu îl interesa prea tare să se joace cu alți copii, dar în momentele în care încerca să interacționeze cu colegii, eforturile sale păreau exagerate, iar ei îl considerau un ciudat. Nu e neobișnuit ca un copil să fie interesat de călătorii în spațiu și de trenuri, dar pe Spencer îl obsedau subiecte precum orbitele planetare și mecanismele de combustie ale diferitelor tipuri de motoare. Combinația dintre interesele sale neobișnuite și felul său mai brusc de a reacționa îi punea piedici în interacțiunea cu ceilalți. Activitatea școlară îl plictisea, iar profesorii îl descriau în termeni folosiți, de regulă, pentru copii mult mai mari, precum „sclipitor, dar lipsit de interes“ și „asimilare insuficientă“.