Aceasta o să fie diferită de celelalte postări de până acum. Nu mai importantă,
deoarece tot ce fac copiii noștri – încruntările și zâmbetele lor, primii pași și
primele cuvinte – sunt cele mai importante lucruri din lume.
Să spunem doar că această postare este... mai urgentă. Mult mai urgentă.
Prietena mea cea mai bună a dispărut. Lipsește de două zile. Numele ei este
Emily Nelson. După cum știți, nu am făcut niciodată referire pe blogul meu la
prietenele mele. Dar acum, din motive pe care le veți înțelege curând,
suspend (temporar) stricta mea politică a anonimatului.
Fiul meu, Miles, și fiul lui Emily, Nicky, sunt cei mai buni prieteni. Au cinci ani.
S-au născut în aprilie, așa că amândoi au început școala cu câteva luni mai
târziu și sunt puțin mai mari decât ceilalți copii din clasa lor. Aș spune că sunt
mai maturi. Miles și Nicky sunt exact cum v-ați dori să fie copiii voștri.

Cuviincioși, onești, niște omuleți cumsecade, calități care – îmi cer scuze în
caz că vreun tip citește asta – nu sunt tocmai obișnuite la băieți. Băieții s-au
cunoscut la școala publică. Emily și cu mine ne-am cunoscut când îi luam de
la școală. Este ceva rar ca un copil să se împrietenească cu copilul prietenei
mamei lui sau ca o mamă să se împrietenească cu mama prietenului copilului
ei. Dar de data asta s-a potrivit. Emily și cu mine am fost norocoase. În primul
rând, nu suntem mame prea tinere. Am născut copiii pe la treizeci și cinci de
ani, când ceasul maternității începe să se audă alarmant.
Uneori, Miles și Nicky inventează scenarii și le interpretează. Îi las pe băieți
să filmeze cu telefonul meu, deși în general sunt atentă să nu le permit
copiilor să-și petreacă prea mult timp cu dispozitivele electronice, care fac
atât de dificilă viața unui părinte în ziua de azi. Un scheci foarte interesant
jucat de ei a fost o poveste polițistă, „Aventurile lui Dick Unique”. Nicky era
detectivul, iar Miles, criminalul.
Nick spunea: „Eu sunt Dick Unique, cel mai deștept detectiv din lume”.
Miles spunea: „Eu sunt Miles Mandible, cel mai diabolic criminal din lume”.
Miles juca de parcă era un bandit dintr-o melodramă victoriană, cu o
grămadă de ho, ho, ho-uri profunde. S-au fugărit unul pe altul prin curtea
noastră, prefăcându-se că se împușcă reciproc (fără arme!) cu degetele. A
fost grozav!
Mi-aș fi dorit doar ca tatăl lui Miles – soțul meu, Davis, care a murit – să fi fost
acolo și să-i vadă!
Uneori, mă întreb de unde are Miles înclinație spre teatru. Bănuiesc că de la
tatăl lui. O dată, l-am urmărit pe Davis susținând o prezentare în fața unor
potențiali clienți și m-a uimit cât de însuflețit și de teatral era. Parcă era unul
dintre acei tineri actori atrăgători, cu părul ciufulit și strălucitor, care te
prostesc cu farmecul lor. Cu mine era altfel. Mai el însuși, bănuiesc. Tăcut,
cumsecade, glumeț, gânditor – deși avea unele păreri foarte ferme, mai ales
în privința mobilei. Însă asta părea normal – la urma urmelor, era un arhitect
și un designer de succes.
Davis era un înger. Cu o excepție. Sau două.
Nicky a spus că mama lui i-a ajutat să-l inventeze pe Dick Unique. Lui Emily îi
plac mult poveștile cu detectivi și thrillerele. Le citește în trenul de navetiști
Metro-North, cu care merge în Manhattan, asta când n-are de pregătit o
ședință sau o prezentare.
Înainte de nașterea lui Miles, citeam cărți. Acum iau din când în când o carte
de Virginia Woolf și citesc câteva pagini, pentru a-mi aminti cine eram – sau
cine încă sper că mai sunt. Undeva, dincolo de întâlnirile copiilor, de
pregătirea prânzului pentru școală și de culcatul devreme, există o femeie
încă tânără, care locuia în New York și lucra la o revistă.