Această carte abordează subiectul diferenţelor enorme de venit și de standard de viaţă care separă ţările bogate ale lumii, ca Statele Unite, Marea Britanie și Germania, de cele sărace, precum ţările din Africa Subsahariană, America Centrală și Asia de Sud. În timp ce scriem această prefaţă, America de Nord și Orientul Mijlociu sunt bulversate de Primăvara arabă, ce a urmat mișcării supranumite „Revoluţia de iasomie“, a cărei scânteie a fost indignarea populară faţă de sinuciderea prin incendiere a tânărului vânzător ambulant Mohamed Bouazizi, pe 17 decembrie 2010. Pe 14 ianuarie 2011, președintele Zine El Abidine Ben Ali, care se aflase la conducerea Tunisiei din 1987, a renunţat la putere, însă fervoarea revoluţionară manifestată împotriva elitelor privilegiate care guvernau Tunisia nu s-a stins, ci dimpotrivă, a devenit mai puternică, răspândindu-se în întregul Orient Mijlociu. Președintele Egiptului, Hosni Mubarak, care guvernase ţara cu o mână de fier vreme de aproape treizeci de ani, a fost înlăturat de la conducere pe 11 februarie 2011. Acum, când lucrăm la această prefaţă, nu cunoaștem încă soarta regimurilor din Bahrain, Libia, Siria și Yemen. Nemulţumirile din aceste ţări își au rădăcinile în sărăcie. Venitul mediu al unui egiptean reprezintă circa 12% din cel al cetăţeanului american, iar durata medie de viaţă a unui egiptean este cu zece ani mai mică decât cea a unui american. 20% din populaţia Egiptului trăiește în sărăcie totală. Cu toate că sunt semnificative, aceste diferenţe sunt mici în comparaţie cu cele dintre Statele Unite și cele mai sărace ţări din lume, precum Coreea de Nord, Sierra Leone și Zimbabwe, unde mai bine de jumătate din populaţie trăiește în sărăcie. 

De ce este Egiptul cu mult mai sărac decât Statele Unite? Care sunt cauzele ce îi împiedică pe egipteni să prospere? Este oare sărăcia o condiţie inerentă în Egipt sau, dimpotrivă, poate fi eradicată? Modalitatea firească de a începe analiza acestei situaţii este de a asculta opiniile egiptenilor despre problemele cu care se confruntă și despre motivele pentru care s-au ridicat împotriva regimului Mubarak. Noha Hamed, o tânără de 24 de ani, care lucrează la o agenţie de publicitate din Cairo, își exprima părerea în timp ce protesta în Piaţa Tahrir: „Suferim din cauza corupţiei, a opresiunii și a lipsei de educaţie. Trăim într-un sistem corupt care trebuie să se schimbe“. Un student la farmacie, Mosaab El Shami, de 20 de ani, prezent și el în piaţă, spunea: „Sper că, până la sfârșitul anului, vom avea un guvern ales, că libertăţile universale vor fi recunoscute și la noi, și că vom pune punct corupţiei care stăpânește ţara noastră“. Protestatarii din Piaţa Tahrir vorbeau cu toţii despre corupţia guvernului, despre incapacitatea acestuia de a oferi servicii publice și despre lipsa egalităţii de șanse în ţara lor. Se plângeau în special de represiunea regimului și de lipsa drepturilor politice. Așa cum scria pe Twitter, în 13 ianuarie 2011, Mohamed ElBaradei, fostul director al Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică: „Tunisia: represiune + lipsa justiţiei sociale + refuzul căilor de schimbare pașnică a regimului = o bombă cu ceas“. Atât egiptenii, cât și tunisienii consideră că absenţa drepturilor politice este cauza fundamentală a problemelor lor economice. Atunci când protestatarii au început să își formuleze revendicările, primele 12 cereri pe termen scurt postate de Wael Khalil, inginerul de software și bloggerul care a devenit unul dintre liderii mișcării protestatare egiptene, s-au concentrat pe schimbarea politică. Chestiuni precum creșterea salariului minim s-au numărat printre revendicările pe termen lung, ce urmau a fi implementate mai târziu.