În era postbelică, atitudinea Americii față de boli a fost caracterizată, la fel ca în toate celelalte aspecte al vie- ții sociale, de optimism şi de sfidare. După ce a făcut față Marii Crize economice, celor două războaie mondiale şi celui coreean, invincibilitatea şi perseverența au devenit părți ale persoanei de tipul,,Eu pot", specifică americanului de rând. Atitudinea plină de speranță în fața adversită- ții părea una intrinsec virtuoasă, făcând parte din stilul de viață american. Şi americanii chiar aveau motive să fie optimişti. Aproape în fiecare zi se înregistrau descoperiri uimitoare în fizică, chimie, inginerie şi, cel mai important pentru cei mai mulți dintre oameni, în medicină. Vindecarea unor afecțiuni până atunci letale, precum pneumona, septicemia, blocajul renal şi traumele severe, devenise un lucru obişnuit. Boala era tot mai mult văzută ca o problemă de rezolvat. Direcția implicită a ştiințelor medicale era către succesul opririi îmbătrânirii şi (cel puțin în subconştient) către posibilitatea de a învinge moartea însăşi. In această cultură, cei mai buni medici erau aceia care găseau mereu un nou tratament care să amâne moartea. In deceniile 1950 şi 1960, medicii rareori recunoşteau când tratamentele nu funcționau şi, în mod curent, nu erau capabili să le spună pacienților când tratamentele alternative le faceau mai mult rău decât bine. Cultura medicală asuma poziția de ,Niciodată să nu spui", dar medicii nu erau singurii care susțineau această amăgire; oamenii bolnavi şi familiile lor, cu toții, erau gata să li se alăture în evitarea discuțiilor despre posibilitatea morții. Era un lucru obişnuit la acea vreme ca medicii să trateze îngrozitor de precar durerea pacienților bolnavi - până la amarnicul (adesea în mod inutil) sfârşit. Acest lucru ţinea doar în parte de faptul că medicii aveau o formare precară în ceea ce priveşte managementul durerii şi al altor simptome. Tinea și de amăgirea senină şi conspi- rațională pe care o hrăneau atât medicii, cât şi pacienţii şi familiile lor. Recunoaşterea faptului că durerea acelei persoane devenea tot mai insuportabilă ar fi putut să însemne că boala devenea tot mai gravă.