Mai întîi, ar fi util să amintim cîteva noţiuni, oricît de evidente ar părea ele: 1) Faptul că Europa este o peninsulă asiatică, "un mic cap al Asiei", de unde şi dubla ei vocaţie: a) legătura sa spre est cu un Spaţiu continental din ce în ce mai important, legătură dificilă odinioară, transfqrmată deunăzi prin dezvoltarea căilor ferate, iar astăzi prin circulaţia aeriană; b) legătura, în toate direcţiile, cu cele şapte mări ale lumii. O parte esenţif.llă a Europei înseamnă corăbii, CQPvoaie, victorii pe imensitatea apelor sărate. Petru cel Mare nu se înşală cînd, în prima sa călătorie în Europa, în 1697, va lucra pe şantierele de constructii navale ale miraculosului sat Saardan, lingă Amsterdam. De la sfirşitul secolului al XV-lea, explozia Europei occidentale pe mările lumii, prin Marile Descoperiri, consacră decisiv această dublă vocaţie. 2) Fqptul că există o opozi/ie între Est şi Vest, între Nord şi Sud, între Mediterana caldă, Mare Intţrnum, 1narea interioară din sud şi "Mediteranele" reci din nord: Marea Minecii, Marea Nordului, Baltica. Aceste deosebiri de tot felul lovesc oamenii, hrana, dispoziţiile, ba chiar şi vechimea variabilă a,civilizaţiei. respective. "Istmuri" de circulaţie privilegiată leagă Nordul de Sud (istmul rus, istmul german, istmul francez), din ce în ce mai scurte pe măsură ce ne apropiem de Europa de vest, atît de subţiată încît i-a evocat unui geograf extremitatea unei piinii care se umple larg spre est, 3) Faptul că aceste contraSte Est-Vest sau Nord-Sud, pe lînga geografie, se datorează unor cauze istorice. V estul priveşte spre Roma, Estul spre Constantinopol. Gestul imens de separare a fost, în secolul al IX-lea al erei noastre, succesul decisiv al evanghelizărilor srmtului Metodiu şi ale Sfintului Chiril, care au modelat dinainte viitorul oriental, cel al lumii ortodoxe. Mai tîrziu, se va contura o separare, de astă dată între Noid şi Sud, prin naşterea protestantismului care; destul de curios, "va împărţi creştinătatea aproape după aceeaşi linle ca vechiul limes roman.