Ploaia cădea în rafale asupra bărbatului care păşea uşor încovoiat, respirând anevoie şi asudând. Povara pe care o ducea nu era din cale afară de grea, ci doar incomodă, iar terenul era accidentat. Nu e tocmai simplu să cari, în toiul nopţii, un cadavru prin pădure. Mută leşul pe umărul stâng şi-şi continuă mersul târşâit. Amprentele tălpilor lui nu rămâneau clare; oricum, asta nu avea importanţă, căci ploaia spăla, cu repeziciune, orice fel de urme. Urmărise prognozele meteorologice; ploaia îl adusese acolo. Vremea aspră era cel mai bun ajutor pe care şi-l putea dori. Dincolo de trupul neînsufleţit care-i atârna pe umărul robust, înfăţişarea omului era neobişnuită şi pentru că purta o glugă neagră, pe care era brodat un simbol ezoteric pe toată lungimea materialului. Un cerc cu o cruce în mijloc.

Probabil foarte uşor de recunoscut pentru oricine depăşise vârsta de cincizeci de ani, sigla aceea stârnise cândva o groază care se estompase simţitor de-a lungul anilor. Pentru el nu conta că niciun om „viu“ nu-l vedea purtând gluga; semnificaţia ei funestă îl umplea de o mulţumire feroce. După zece minute, ajunse în locul pe care îl alesese cu grijă în timpul unei alte descinderi şi aşeză jos trupul, cu o veneraţie ce nu se potrivea cu moartea violentă a acestuia.

Respiră adânc şi îl susţinu ca să poată dezlega cablul telefonic ce ţinea strânsă folia de plastic în care era împachetat, şi pe care o desfăşură apoi. Femeia era tânără şi, cu două zile înainte, trăsăturile ei fuseseră atrăgătoare; dar acum nu era mare lucru de privit. Părul blond, mătăsos, atârna alături de pielea cu o tentă verzuie, lăsând la vedere ochii închişi şi obrajii puhavi. Dacă ochii aceia ar fi fost deschişi, poate că în ei s-ar mai fi putut desluşi privirea înfricoşată a răposatei îndurând chinurile morţii, o experienţă brutală, repetată, în America, de treizeci de mii de ori în fiecare an.