„Regina, ca toate mamele tinere, este exigeante și nu crede niciodată că bebelușul face suficiente progrese sau că este destul de bine“, scria lady Sarah Lyttelton, guvernanta regală și stră-străbunica defunctei prințese Diana, în 6 octombrie 1843. Copilașul care stârnea nemulțumire era primul copil al reginei Victoria și al prințului Albert, prințesa Victoria. Când lady Diana Spencer s-a căsătorit cu prințul Charles în 29 iulie 1981, s-a crezut că ea era mireasa potrivită, pentru cel mai medieval dintre motive: era virgină. Datoria ei era să nască un moștenitor fără cusur și, așa cum avea să spună mai târziu, „o soluție de rezervă“. Niciun membru al familiei regale nu s-a întrebat dacă Diana va fi o mamă bună. Când a devenit limpede că era una devotată și inteligentă, mulți au fost uimiți. Cu unele excepții, regii nu s-au făcut remarcați ca părinți buni de-a lungul ultimilor 1000 de ani. 

Un mic exemplu de părinte imperfect: când prințul William a fost lovit de o crosă de golf și a fost rănit grav chiar înainte de cea de-a zecea aniversare, Diana s-a dus în grabă la școala lui și l-a dus la spital pentru o radiografie. Și prințul Charles a venit, dar nici vorbă să zăbovească la patul fiului său, deoarece avea în program să meargă la operă. În zilele noastre, părintele ideal în rândul regilor ar trebui să fie iubitor, inteligent, să dea dovadă de inteligență emoțională și să-și crească copiii pentru a avea toate acele calități, precum și pentru a fi eroici, așa cum s-a dorit întotdeauna să fie regii. Shakespeare a înțeles că un prinț are nevoie și de o latură comună. În Henric al V-lea, regele rătăcește incognito printre trupele sale în ajunul bătăliei de la Agincourt, pentru a afla ce gândesc soldații cu adevărat. Să fii obișnuit și extraordinar totodată presupune multe lucruri. „Copilul“ regal care stăpânește acum atât „obișnuitul“, cât și eroicul este probabil „soluția de rezervă“: prințul Harry. 

El și-a slujit țara în Afganistan, s-a îmbătat cu camarazii săi de arme, a fost fotografiat în pielea goală și și-a riscat viața pe front; de asemenea, s-a implicat în acțiuni de caritate pentru asociațiile Help for Heroes („Ajutor pentru Eroi“) și Walking with the Wounded („Alături de răniții de război“). E.M. Forster scria: „Cum să știu ce gândesc până ce nu înțeleg ceea ce spun?“ și acest lucru este adevărat în ceea ce privește experiența mea în scrierea acestei cărți. Doar după ce îmi începusem cercetarea mi-am dat seama că familia regală britanică oferă unul dintre cele mai lungi, dacă nu cumva chiar cel mai îndelungat caz istoric. Folosirea sintagmei „caz istoric“ nu implică faptul că fiecare rege, începând din 1066, a avut nevoie de serviciile unui terapeut; totuși, unii au avut nevoie, iar mulți alții ar fi avut de câștigat de pe urma unor asemenea servicii. Pe linie paternă, prinții William și Harry își pot trasa descendența până la William Cuceritorul, care a câștigat bătălia de la Hastings din 1066. Pe linie maternă, ADN-ul lor poate fi identificat până la Carol al II-lea, care a avut cel puțin douăsprezece amante. Pe lângă alții, „fericitul monarh“ i-a conceput pe Henry Fitzroy, duce de Grafton, și pe Charles Lennox, duce de Richmond. 

Dincolo de Carol al II-lea, prinții William și Harry își pot trasa originea pe linie maternă până la familia Despenser. Totuși, relațiile dintre acea familie și monarhi nu au fost întotdeauna armonioase: în 1326, de exemplu, regina Isabella, soția regelui Eduard al II-lea, l-a executat pe Hugh Despenser pentru trădare. Când Diana Spencer se căsătorea cu prințul Charles, ea își lega destinul de cel al descendentului unui om care îl ucisese pe unul dintre strămoșii ei. Nu putem să construim un caz istoric similar, lung de zece secole, în cazul familiilor lui George Washington, Mozart, Einstein, Freud, Marx, Stalin sau chiar al familiei Kennedy – există puține detalii despre modul în care aceștia își creșteau copiii. Nimănui nu îi păsa de familia Mozart la 1500 și nimeni nu știe unde a locuit Freud, deși mulți analiști zeloși au încercat să traseze originea familiei lui Sigmund, înapoi în timp, până la arca lui Noe. Nu putem să scriem o istorie similară pentru familiile mafiote, care, asemenea regilor, fascinează deoarece sunt atât de diferite de familiile normale – și totuși sunt atât de asemănătoare.