Un câine goneşte pe străzi, iar în urma lui aleargă un tânăr. Îi uneşte o sfoară lungă, în care se împiedică picioarele trecătorilor şi ale oamenilor în vârstă, care bombăne iritaţi, iar tânărul murmură întruna: „Mă scuzaţi, mă scuzaţi“ şi printre şoapte îi strigă câinelui: „Opreşte-te! Stai!“, şi de prea mare ruşine îi scapă un „Huo!“, iar câinele o ia la fugă. Străbate bulevardul aglomerat şi traversează pe culoarea roşie. Tânărul îi vede blana aurie apărând şi dispărând printre picioarele oamenilor, asemenea unor semnale contradictorii; „mai încet“, strigă şi se gândeşte ce bine ar fi dacă i-ar şti măcar numele, dar în sufletul său simte că animalul ar fi continuat să alerge chiar şi atunci, chiar dacă lesa i-ar fi fost strânsă de gât, gata să îl sugrume, ar fi gonit până ce ar fi ajuns în locul acela spre care aleargă acum astfel şi sper să fi ajuns deja acolo şi să mă lase în pace. Nu este momentul potrivit pentru o asemenea întâmplare. Tânărul Asaf aleargă tot înainte, iar mintea îl poartă departe, nu vrea să se gândească la nimic, trebuie să se concentreze acum cu toate forţele asupra urmăririi câinelui şi simte cum gândurile se târăsc în urma lui ca un şir de cutii de conserve – de exemplu, cutia folosită de părinţii săi când pleacă într-o călătorie. Chiar în clipa aceasta ei sunt deasupra oceanului, este pentru prima dată în viaţa lor când călătoresc cu avionul; de ce or fi plecat aşa, deodată; sau cutia surorii sale mai mari, la care îi este frică şi să se gândească, pentru că numai probleme ar ieşi de aici; şi mai sunt şi alte cutii, mici, mari, care se lovesc una de cealaltă în creierul său, iar în cele din urmă sfoara se răsuceşte şi răstoarnă cutia care atârna după el de două ore, iar sunetul conservei îl scoate din minţi şi strigă din toate puterile că a fost nevoit să se îndrăgostească nebuneşte de Dafi şi cât să mai aştepte; Asaf ştie că trebuie să se oprească o clipă, să pună un pic de ordine în convoiul enervant, dar câinele are alte planuri. Cu o clipă înainte ca uşa să se deschidă şi să îl cheme să vadă câinele, gândurile îi hoinăreau în altă parte, la iubirea sa, Dafi. Simţea cum încet, încet ceva îi răscoleşte stomacul, iar o voce stinsă îi şopteşte întruna că el nu este de nasul lui Dafi asta, sarcastică şi batjocoritoare cu toată lumea, dar mai ales cu el; de ce ţii morţiş să continui mascarada aceasta puerilă, seară după seară? Iar în acel moment, când aproape reuşise să înăbuşe vocea neliniştitoare, se deschise uşa camerei în care şedea în fiecare zi de la opt la patru, iar în prag stătea Avram Danoh, slab şi negricios, director adjunct al spitalului din oraş, prieten cu tatăl său, într-o oarecare măsură, care îi găsise o slujbă pentru toată luna august şi i-a spus să meargă cu el jos, la adăpostul pentru câini, pentru că are să-i dea ceva de lucru. Danoh păşea vioi şi îi spunea ceva despre un câine, dar Asaf nu îl asculta; i-a luat câteva secunde să treacă de la o stare la alta, iar acum se târa în urma lui Danoh, de-a lungul culoarelor primăriei, printre oamenii veniţi pentru a-şi plăti facturile sau pentru a da informaţii despre vecinii care îşi construiseră balcoane fără autorizaţie, şi coborî în urma sa pe scara de incendiu – până în curtea interioară, încercând să îşi dea seama dacă reuşise să elimine până la ultimul gândurile potrivnice lui Dafi şi ce îi va spune diseară lui Roi, care îl va sfătui să pună capăt ezitărilor şi să înceapă să se poarte ca un bărbat. În depărtare auzea un lătrat neîntrerupt şi neruşinat, de parcă toţi câinii din lume lătrau deodată, un cor al câinilor care l-a smuls din reverie; au ajuns la etajul trei, aici lătra un singur câine. Danoh deschise o uşă cu gratii şi îi spuse ceva lui Asaf, dar acesta nu putu să înţeleagă nimic din cauza lătratului, deschise o a doua uşă cu gratii şi îi făcu semn să intre pe culoarul îngust dintre cuşti.