La sfârşitul iernii celui de-al şaptesprezecelea an al vieţii mele, mama a hotărât că eram prea deprimată, probabil 2 din cauză că ieşeam arareori din casă, stăteam mult timp în pat, citeam întruna aceeaşi carte, mâncam din când în când şi îmi petreceam o bună parte din timpul liber, pe care îl aveam din belşug, gândindu-mă la moarte. Când citeşti o broşură sau un site sau orice altceva despre cancer, printre efectele secundare prezentate găseşti întotdeauna depresia, dar, de fapt, depresia nu este un efect secundar al cancerului. Depresia este un efect secundar al morţii. (Şi cancerul este un efect secundar al morţii. Cam total e, zău.) Dar mama credea că aveam nevoie de tratament, aşa că m-a dus la domnul doctor Jim, care a fost de acord că într-adevăr înotam într-o depresie clinică, totală şi paralizantă, astfel că medicaméntele au trebuit să fie adaptate şi eu a trebuit să mă înscriu într-un Grup de Sprijin, care se întrunea săptămânal. Grupul de Sprijin punea în scenă o distribuţie schimbătoare de personaje care se aflau în diferite stadii de boli pricinuite de tumori. De ce se schimba distribuţia? Un efect secundar al morţii. Desigur, Grupul de Sprijin era al naibii de deprimant. Se întrunea în fiecare miercuri în subsolul unei biserici episcopale din piatră, sub formă de cruce. Ne aşezam în cerc chiar în mijlocul crucii, unde se uneau cele două plăci de lemn şi unde ar fi trebuit să se afle inima lui Iisus. Am observat asta din cauză că Patrick, conducătorul Grupului de Sprijin şi singura persoană din sală care avea peste optsprezece ani, vorbea despre inima lui Iisus la fiecare afurisită de întrunire, despre cum noi, tinerii supravieţuitori ai cancerului, ne aflam chiar în inima sacră a lui Hristos şi toate alea. 3 În inima Domnului, lucrurile se desfăşurau în felul următor: cei şase sau şapte sau zece dintre noi intram (pe propriile picioare sau în scaunul cu rotile), beam limonadă şi înfulecam nişte prăjiturele dintr-o ofertă amărâtă, ne aşezam în Cercul Încrederii şi îl ascultam pe Patrick spunând pentru a mia oară povestea vieţii lui extrem de nefericite – că avusese cancer la boaşe şi medicii îi spuseseră că o să moară, dar el n-a murit, iar acum se afla aici cu noi, un adult în toată firea, stând în pivniţa unei biserici în cel de-al 137-lea cel mai frumos oraş din America, divorţat, înnebunit după jocuri video, lipsit aproape în totalitate de prieteni, de-abia câştigând nişte bani prin cercetarea trecutului său cancerigen, încercând uşor-uşor să îşi termine masterul care nu îi va îmbunătăţi perspectivele în carieră, aşteptând, asemenea nouă, ca sabia lui Damocles de deasupra capului său să cadă şi să-i ofere uşurarea de care a scăpat acum mulţi ani când cancerul i-a luat ambele testicule şi i-a lăsat în schimb acel lucru pe care cel mai generos suflet l-ar numi viaţă. Şi voi aţi putea fi norocoşi! Apoi ne prezentam. Nume. Vârstă. Diagnostic. Cum ne simţim azi. Eu sunt Hazel, spuneam când îmi venea rândul. Am şaisprezece ani. Iniţial am avut probleme cu tiroida, dar acum ceva timp am făcut metastază la plămâni. Şi mă simt bine.