Vizirii se trezeau unul după altul. Deşi niciodată nu dormiseră atât de aproape unul de celălalt (cortul ministrului de război era aproape lipit de cel al ministrului afacerilor externe, iar acesta din urmă la numai doi paşi de cel al marelui vizir, ceea ce făcea şi mai concretă ierarhia), era normal, ca în orice stat bine închegat, ca ei să se trezească din somn în ordinea rangurilor. Era în data de 30 mai, albastrul cerului sclipea de-ţi lua ochii şi, în afară de asta, cei mai mulţi dintre ei erau convinşi că, odată cu Constantinopolul, se prăbuşise întreaga creştinătate, aşa încât vestea că marele vizir se trezise deja, în vreme ce ei erau încă în aşternut, nu li se părea cine ştie ce. 

După cum era de aşteptat, unii dintre ei săriseră imediat în picioare, dar erau şi câţiva care, fără a fi răniţi sau bolnavi, se întorseseră pe partea cealaltă pentru a mai trage un pui de somn, ba chiar se spune că vornicul Palatului Viselor răspunsese la chemarea vecinului său, vistiernicul-şef, cu cuvintele: „nu mă mai bate la cap“. Doar atunci când s-a aflat că sultanul însuşi se trezise, totul s-a cutremurat din temelii. Săreau unul după altul din pat, cu ochii umflaţi şi cu cearcăne negre în jurul lor, se smulgeau cu greu din mrejele somnului, tânjind parcă să-şi spele mâinile de sângele cu care şi le mânjiseră în vis, se priveau uimiţi unul pe altul, ca şi când s-ar fi mirat că reuşiseră să iasă din coşmarul acela, se întrebau: de ce ne-ai dat, Doamne, somnul acesta de plumb? Unii îşi aminteau că nu puseseră geană pe geană vreme de două luni, ori îşi repetau vechea zicală că „somnul e fratele morţii“, în vreme ce alţii şopteau că au fost într-adevăr aproape de moarte, dar au avut noroc să supravieţuiască şi acestei ultime încercări. Cerul sclipea vesel, iar ei, care cu o zi înainte nu ezitaseră să-şi rişte viaţa pe zidurile acelea blestemate, se temeau acum să nu se zgârie în ţăruşii cortului, ori se apărau de vreo viespe, râzând mai apoi singuri de această teamă exagerată, în vreme ce un gând liniştitor şi senin îşi făcea loc în mintea lor, anume că se treziseră într-o epocă nouă, complet nouă, în care viaţa avea o valoare de o mie de ori mai mare ca înainte. 

De departe, din capitala cucerită, venea zumzetul armatei, care se afla în cea de-a treizecea oră de jaf şi orgie. Încă patruzeci şi două de ore, îşi zise arhitectul Kaur. Era întins pe patul său tare şi nici nu dormea, nici nu era treaz. Câteva imagini, cu care ar fi putut uşor însăila un vis şi tot atât de lesne să-l spulbere, îi stăruiau pe retină. Încerca să-şi închipuie care dintre edificiile oraşului fusese deja dărâmat şi care va mai fi pus la pământ în intervalul de patruzeci şi două de ore ce le mai rămânea ostaşilor din cele trei zile cât fusese lăsat oraşul la mila lor. Se aşteptaseră la mai mult, atât ei, cât şi comandanţii, poate chiar la o săptămână, sau măcar la cinci zile de jafuri, dar ordinul venise chiar din cortul comandantului suprem: trei zile, conform tradiţiei, nici o oră în plus. De afară se auzi galopul unui cal strunit cu greu din goană, apoi zgomotul călăreţului sărind din şa şi, în cele din urmă, cuvintele lui: Cortul arhitectului Kaur? Îl cheamă sultanul, acum! Garda arhitectului intră cu obrazul schimonosit de groază: — Arhonda, arhitect efendi, te cheamă sultanul. 

— Am auzit, răspunse arhitectul şi se ridică din pat. Se îmbrăcă în grabă, îşi aruncă pe umeri mantaua albă cu semnul arhitectului armatei pe guler şi ieşi. Încă de pe drum înţelese de ce-l chemau. Spre cortul sultanului, amplasat pe un maidan întins, alergau, urmaţi de gărzile lor, demnitarii şi comandanţii armatei. Odată ajuns acolo, află motivul exact al convocării: trebuia organizată intrarea triumfală în Constantinopol. Dând din cap, răspunse saluturilor venite din toate părţile. Un asemenea entuziasm nu mai văzuse la nici o altă festivitate. Părea că s-au trezit cu toţii în paradis după un lung coşmar. În fine, sultanul ieşi din cortul său. Îi spunea ceva marelui vizir, arătând spre împrejurimi. Era, după cum se pare, chiar el, şi nu sosia lui. După ce traversă strâmtoarea, mulţimea dregătorilor coborî de pe corăbii şi se înşiră pe ţărmul celălalt, unde aşteptau caii. De departe, turla bisericii Sfânta Sofia strălucea în soare. Crucea se mai afla încă pe cupolă. Chipurile demnitarilor erau crispate: oare sultanul chiar avea de gând să intre în clădirea care arbora semnul blestemat? Arhitectul amorţise. Visul de a pune piciorul în cea mai mare biserică din lume i se părea şi acum la fel de imposibil ca nemurirea însăşi. Repede, îşi zise, mai repede. Avea senzaţia că, dintr-o clipă într-alta, biserica se va nărui sau se va muta departe, înainte ca ei să ajungă acolo.