Mi-am privit indignat mâinile îmbătrânite, ca și cum n-ar mai fi fost ale mele, degetele diforme, tremurânde, pielea încrețită, care începea tot mai mult să semene cu solzii unui pește dezgustător, și atunci mi-am amintit gândul care îmi ardea dospind creierii de atâta timp: viața mea, așa cum o știusem până atunci, se sfârșise. Din oglinda aburită din baie mă privea un chip obosit, cu ochii goi, înfundați în orbite. Observam neputincios ridurile tot mai adânci care anticipau venirea anilor de decădere, sprâncenele crescute haotic și buzele crăpate. M-am gândit atunci: dacă s-a sfârșit totul sau asta urmează, la ce bun bruma de iluzie din prezent?

Nu te mai păcăli singur! E gata! Uneori, în baie, încă mai simțeam parfumul Adinei din alte vremuri. Îl căutam prin toate colțurile. Pipăiam gresia rece și rosturile albe dintre plăcile gri cu speranța că acolo materia reține mai mult amintirea mirosului ei. Asta mă scotea din minți mai mult decât insomniile din fiecare noapte, când stăteam cu ochii lipiți de telefon, în întunericul de mormânt al casei, făurind-mi prostește speranța că poate acum vorbim, ne amintim, râdem amândoi și gata, suntem vii. Mă prindeau zorii zilei adormit cu capul lipit de ecranul prea luminos al telefonului, mereu deschis și cu mâna pipăind cablul de încărcare, viitor semn, desigur, pentru ștreangul izbăvitor ce urma să mă liniștească pentru totdeauna. În curând, lumina zilei avea să invadeze camera mobilată sumar și știam că asta o să mă umple de nervi. Draperiile de bună calitate, închise la culoare, își făceau datoria în a ține soarele, musafirul nepoftit, la distanță, dar numai până la un punct. Mă gândisem de câteva ori să zidesc cu totul ferestrele pe dinafară, dar până la urmă am abandonat ideea. Totuși, de aer curat aveam nevoie, chiar dacă de lumină m-aș fi lipsit bucuros. Am închis ecranul telefonului și imediat l-am redeschis: dacă la urma urmei intră, dacă încearcă să-mi vorbească și eu nu sunt aici s-o ascult?