Fantomele n-au prea multă substanţă. Ele nu sunt compuse decât din amintiri şi suflet. In vârful unuia dintre turnurile rotunde ale castelului Sept-Tours, Emily Mather îşi lipi o mână diafană de locul acela din mijlocul pieptului pe care, chiar şi acum, şi-l simţea îngreunat de teamă. O să devină vreodată mai uşor? Vocea, ca şi restul fiinţei ei, îi era aproape imperceptibilă. Să veghezi? Să aştepţi? Să ştii? Din câte am observat eu, nu, răspunse scurt Philippe de Clermont. Stătea cocoţat pe undeva prin apropiere şi îşi cerceta propriile degete transparente. Dintre toate lucrurile care-i displăceau la starea lui de fantomă (neputinţa de a o atinge pe soţia sa, Ysabeau, lip sa mirosurilor sau a gusturilor, faptul că nu avea muşchi pentru o luptă cu pumnii), invizibilitatea era prima pe listă. Ii amintea în permanenţă cât de neînsemnat devenise. Chipul lui Emily se posomorî, iar Philippe se blestemă în gând. De la moartea ei, vrăjitoarea îi ţinuse mereu tovărăşie, înjumătăţindu-i singurătatea. Ce fusese în capul lui de lătrase la ea ca la o slujnică? Poate că o să fie mai uşor când n-o să mai aibă nevoie de noi, zise Philippe pe un ton mai blând. O fi fost el fantoma mai experimentată, însă Emily era cea care înţelegea metafizica situaţiei lor. Lucrurile pe care i le spusese vrăjitoarea contraziceau tot ce ştia el despre lumea de apoi. Philippe credea că fiinţele vii îi văd pe morţi tocmai pentru că au nevoie de ceva din partea lor: sprijin, iertare, răzbunare. Emily insistase că acestea nu erau decât mituri omeneşti şi că, abia atunci când viii se linişteau şi îşi vedeau de viaţă mai departe, morţii puteau începe să le apară.