Trecerea dincolo 

Prin cartea aceasta te invit să afli cine ești cu adevărat, pornind de la două întrebări simple. Când te simți foarte fericit, reușești să te și vezi astfel? Când se întâmplă să fii furios, simți că o parte din tine e complet lipsită de furie? Dacă ai răspuns „da“ la ambele întrebări, poți să te oprești din citit. Ai ajuns unde trebuie. Ai reușit să depășești conștientizarea obișnuită, iar această depășire este lucrul de care ai nevoie ca să știi cine ești cu adevărat. În cazul tău, cunoașterea de sine va avea loc în fiecare zi. Cu timpul — sau poate chiar în acest moment —, îți vei vedea sinele trăind în lumină. Asemenea marelui poet bengalez Rabindranath Tagore, poți să spui: „Faptul că exist este o surpriză perpetuă“. Ar fi fascinant să te cunosc, pentru că existența ta este, fără îndoială, de-a dreptul neobișnuită — ai putea chiar să presupui că ești unic. Te uiți în jurul tău și vezi că marea majoritate a oamenilor sunt pur și simplu fericiți când sunt fericiți și mânioși când sunt mânioși. Dar nu și tu, pentru că tu vezi mai departe. Acum 30 de ani, când am început să scriu cărți, nu se punea problema dacă e normal să fii fericit sau să te înfurii, fără elementul suplimentar al vegherii de sine. Cuvântul mindfulness nu plutea în aer, oamenii obișnuiți considerau meditația ca fiind ceva dubios și întreaga chestiune a conștiinței superioare era privită cu mult scepticism. Eram un tânăr doctor din Boston care îşi întemeiase o familie, iar zilele îmi erau consumate de muncă, având de îngrijit o lungă listă de pacienți și fiind nevoit ca zilnic să merg la două sau mai multe spitale. Când eram fericit pentru că un pacient cu o afecțiune tiroidiană se făcea bine, mă priveam pe mine însumi în timp ce eram fericit? Categoric, nu. Dacă un farmacist neatent completa greșit o rețetă, puteam să rămân neafectat, fără să spun nimic, ca un martor tăcut? Nu. Ca toți cei pe care îi cunoșteam, eram fericit sau furios, fără nimic misterios legat de asta. Dar, pentru că venisem din India, am putut să caut înapoi în copilărie indicii privind o stare diferită a existenței. Potrivit unei upanișade antice, mintea umană e ca două păsări care stau pe o creangă. Una dintre păsări mănâncă fructul pomului, în vreme ce cealaltă o privește drăgăstos. În anii cât am urmat cursurile unei școli conduse de un ordin catolic, am avut ocazia să descopăr şi indicii dintr-o sursă diferită, cum ar fi vorbele lui Iisus, care le spunea discipolilor lui să trăiască în lume, dar să nu fie ai lumii. Dacă vei căuta pe Google această expresie, vei găsi multă confuzie legată de semnificația ei adevărată, dar miezul acestei învățături este că există o diferență între a accepta viața lumească și a nu o accepta. Când nu o accepți, ne învață Iisus, ești cumva alături de Dumnezeu. Aș vrea să pot spune că aceste indicii privind conștiința superioară m-au impresionat atât de puternic, încât mi-au influențat viața. Dar nu s-a întâmplat așa. Le-am depozitat undeva, într-un ungher al minții, fără să le mai scot la suprafață în viața mea agitată și stresantă. 

Nu am început să am conștiința Adevărului cu „A“ mare, anume că eu și toți oamenii din lume întruchipăm misterul existenței. În ultimă instanță, acesta este motivul pentru care Tagore era cuprins de o surprindere perpetuă. După ce te trezești la realitate, te confrunți cu misterul existenței la un nivel intim și personal: nu ar exista niciun mister fără tine. Știu: într-o propoziție sau două, am făcut niște pași gigantici. Există un abis imens între lucrurile pe care cineva trebuie să le facă într-o zi — începând cu trezirea, îmbrăcarea, mersul la muncă și așa mai departe — și misterul existenței. O societate bazată pe rațiune și pe știință privește cu scepticism orice idee cum este aceea de a fi în lume, dar nu ai lumii sau de Adevăr cu „A“ mare. Trăim împreună într-o realitate care nu admite decât lucrurile concrete. Ne confruntăm cu lumea fizică; dăm piept cu numeroasele ei provocări și, pe măsură ce mintea rațională sondează necunoscutul întunecat, ceea ce iese la iveală sunt noi fapte și date, nu un sentiment de minunare că pur și simplu existăm. Medicina a fost prima care m-a convins să mă confrunt cu misterul vieții — și al meu, personal, ca ființă umană. Am practicat endocrinologia, o specialitate care m-a fascinat, deoarece hormonii sunt niște substanțe chimice unice. Ei te pot face leneș și posomorât, dacă suferi de o deficiență tiroidiană; te pot face să fugi sau să lupți când ești amenințat. Un influx de adrenalină este responsabil de reacția frecventă la apariția unui magician care levitează în fața noastră: spectatorii sar în spate sau o ia la fugă. Suntem atât de obișnuiți să acceptăm că aceste comportamente au o cauză chimică, încât aproape oricine pune comportamentul adolescentin pe seama „furiei hormonale“. Chiar și când imboldul sexual este îmblânzit cumva, nu e niciodată cu adevărat îmblânzit, așa cum a te îndrăgosti nu e niciodată ceva rațional. Dacă aș fi fost mulțumit să accept această legătură banală între hormoni și efectele pe care le provoacă, n-aș mai fi avut nimic de povestit. Dar există ceva care strică fasonul și tulbură lucrurile cu mult dincolo de hormoni — are chiar potențialul de a răsturna realitatea. Există un hormon cerebral numit „oxitocină“, care și-a dobândit numele popular de „hormonul iubirii“, pentru că prezența unor niveluri mai mari ale acestui hormon în creier îl face pe cel în cauză să fie mai afectuos și mai încrezător. Dar această moleculă secretată de glanda pituitară este mult mai complexă. În timpul nașterii și alăptării, în organismul mamei sunt secretate niveluri mai mari, ceea ce favorizează stabilirea unei legături strânse cu bebelușul. Dacă-ți mângâi animalul de companie o vreme, nivelul oxitocinei crește atât în tine, cât și în câine. Oxitocina îi face pe oameni să-și iubească și mai mult drapelul național, făcându-i indiferenți la steagurile altor țări. În timpul actului sexual, oxitocina crește în corpul femeilor, făcându-le să stabilească o legătură emoțională cu partenerii lor sexuali, însă acest efect nu pare să aibă loc și la bărbați.